Oricare dintre ei nu era mai înalt decât un castravete, şi nici acela prea mare. Însă oraşul lor era tare frumos. Pe lângă fiecare casă creşteau sumedenie de flori: margarete, romaniŃe, păpădii. Până şi străzile la ei aveau nume de flori: strada Campanulelor, aleea RomaniŃelor, bulevardul Albăstrelelor. Iar oraşul se numea chiar Oraşul Florilor. Şi era aşezat pe malul unui pârâu. Prichindeii îi ziceau apei acesteia Pârâul CastraveŃilor pentru că pe malul lui creşteau foarte mulŃi castraveŃi. Pe celălalt mal al pârâului se întindea pădurea. Prichindeii îşi făceau bărcuŃe din coajă de mesteacăn, treceau pârâul şi se afundau în pădure după fructe, după ciuperci sau după alune. MicuŃi cum erau, le venea greu să culeagă poamele sălbatice, şi când era vorba de alune, trebuiau să se caŃăre pe trunchiurile înalte, ducând cu ei un fierăstrău. Asta pentru că nici unul dintre prichindei n-ar fi putut rupe o alună numai cu mâinile goale — ele trebuiau desprinse cu ajutorul fierăstrăului. Şi ciupercile le retezau tot cu fierăstrăul. Tăiau de jos ciuperca, lângă rădăcină, după aceea o fierăstruiau în părŃi mai mici, apoi o cărau acasă bucată cu bucată.

Prichindeii erau şi ei de două feluri: prichindei băieŃei şi prichindei fetiŃe adică prichinduŃe. Prichindeii purtau întotdeauna fie pantaloni lungi, fie pantalonaşi scurŃi cu brete le, iar prichinduŃelor Ie plăcea să se îmbrace cu rochiŃe din materiale pestriŃe, viu colorate. Prichindeii nu se prea omorau cu pieptănatul, de aceea se tundeau cât mai scurt, în schimb prichinduŃele aveau un păr lung până aproape de talie. Se străduiau să-şi facă tot felul de pieptănă turi dichisite, îşi împleteau părul în cozi lungi, prinzând în ele panglici şi fundiŃe. MulŃi prichindei se mândreau că ei sunt prichindei şi nici nu voiau să audă de prichinduŃe. Iar prichinduŃele se mândreau că ele sunt prichinduŃe şi se fereau să se împrietenească cu prichindeii. Dacă vreo prichinduŃă întâlnea pe stradă un prichindel, de cum îl zărea, îndată tre cea pe cealaltă parte a străzii. Şi foarte bine făcea, pentru că printre pri chindei erau destui din aceia care nu puteau trece liniştiŃi pe lângă o prichinduŃă - negreşit îi spuneau o vorbă urâtă sau o îmbrânceau, ba şi mai rău, o trăgeau de cozi. BineînŃeles că nu toŃi prichindeii erau aşa, însă asta nu le stătea scris pe frunte, şi de aceea prichinduŃele socoteau că e mai cuminte să treacă din vreme pe partea cealaltă a străzii, să nu dea nas în nas cu ei. Din pricina asta mulŃi prichindei le ziceau prichin duŃelor băŃoasele — poftim, ce nume le-au mai scornit! — iar multe prichinduŃe le spuneau prichindeilor bătăuşi şi alte porecle jignitoare. Unii dintre cititori vor spune, din capul locului, că toate astea sunt, de bună seamă, scorneli, că în realitate nu există asemenea prichindei. Dar, la drept vorbind, nimeni nu susŃine că ei ar exista cu adevărat. Una este realitatea în viaŃă şi cu totul alta într-un oraş de basm. În oraşul de basm poate exista orice.