Computerul principal al planetei Harmony se temea. Nu întrun fel pe care o fiinţă umană l-ar recunoaşte: palme umede, gură uscată, nod în stomac. Era doar o maşină fără părţi în mişcare, trăgându-şi energia din soare şi informaţiile de la sateliţi, din memoria sa şi din minţile a jumătate de miliard de oameni. Şi totuşi putea simţi un fel de teamă, un sentiment că lucrurile îi scăpau de sub control, că nu mai avea puterea să influenţeze lumea aşa cum o făcuse cândva. Ceea ce simţea era, pe scurt, teama de moarte. Nu de propria moarte, căci computerul principal nu avea un ego şi nu-i păsa dacă avea să continue să existe sau nu. Dar avea o misiune, programată cu milioane de ani în urmă, aceea de a fi gardianul acestei lumi. Dacă ar deveni atât de slab încât nu şi-ar mai putea îndeplini misiunea, atunci, fără nici o îndoială – toate prognozele pe care era capabil să le facă îi confirmau acest lucru în decursul câtorva mii de ani omenirea avea să fie din nou confruntată cu singurul duşman care o putea distruge: omenirea însăşi, înarmată cu arme care ar fi putut ucide o întreagă planetă. 

Acum e momentul, decise computerul principal. Trebuie să acţionez acum, cât mai am ceva influenţă în lume, altfel lumea va muri iarăşi. Însă computerul principal nu avea nici o idee despre cum să acţioneze. Unul dintre simptomele declinului său era chiar confuzia care îl împiedica să fie capabil să ia o decizie. Nu putea avea încredere în propriile sale concluzii, chiar dacă ar fi reuşit să ajungă la una. Avea nevoie de îndrumare. Avea nevoie să fie lămurit, reprogramat sau poate chiar înlocuit cu o maşină mai sofisticată, mai capabilă să facă faţă noilor provocări care apăreau în cadrul rasei umane. Necazul era că exista o singură sursă în care putea avea încredere că îi va da sfaturi corecte, iar această sursă era atât de îndepărtată, încât Sufletul Suprem ar fi trebuit să meargă până acolo ca să le obţină. Cândva, Sufletul Suprem fusese capabil de mişcare, dar asta se întâmpla cu patruzeci de milioane de ani în urmă, şi chiar în interiorul unui câmp de stază ar fi suferit deteriorări. 

Sufletul Suprem nu-şi putea asuma căutarea de unul singur. Avea nevoie de ajutor uman. Timp de două săptămâni computerul principal căută prin vasta sa bază de date, evaluând potenţiala utilitate a fiecărui om aflat în viaţă. Majoritatea erau prea proşti sau nereceptivi; dintre cei care încă mai puteau recepţiona comunicaţiile directe de la computerul principal, numai puţini se aflau într-o poziţie care să le permită să facă ceea ce trebuia. Astfel computerul principal îşi îndreptă atenţia asupra câtorva oameni din anticul oraş Basilica. În întunericul nopţii, când unul dintre sateliţii cei mai de încredere ai computerului principal trecu pe deasupra sa, el îşi începu munca, transmiţând un flux constant de informaţii şi instrucţiuni într-o bandă îngustă celor care ar fi putut fi de folos în efortul de salvare a lumii numite Harmony.