Frica este la fel de lipsită de substanță precum o umbră, dar ea există. Și umbra există – lipsită de substanță, negativă, dar există –, iar uneori umbra poate avea un impact uriaș asupra ta. Într-o junglă în care se apropie noaptea, te poți speria până și de umbra ta. Într-un loc izolat, pe o cărare singuratică, o poți lua la goană din cauza propriei tale umbre. Fuga ta va fi reală, dar cauza ei va fi lipsită de substanță. Poți fugi de o funie gândindu-te că este un șarpe; dacă te vei întoarce și vei privi cu atenție, vei râde pentru că totul ți se va părea stupid. Dar oamenii se tem să vină în locuri în care există frică. Oamenii sunt mai speriați de frică decât de orice altceva, pentru că însăși existența fricii îți zdruncină temeliile. Zdruncinarea temeliilor este foarte reală, reține lucrul acesta. Frica este ca un vis, ca un coșmar, dar după ce te trezești dintr-un coșmar, senzațiile încă persistă, efectele târzii se fac în continuare simțite. Respirația ți s-a schimbat, transpiri, corpul încă îți tremură, ești înfierbântat. Acum știi că a fost doar un coșmar, un vis, ceva lipsit de substanță, dar chiar și această cunoaștere are nevoie de timp pentru a pătrunde în adâncul ființei tale. Între timp, efectul visului lipsit de substanță va continua. Frica este un coșmar. Din ce este plămădită frica? Frica este plămădită din necunoașterea propriului sine. 

Există numai o singură frică; ea se manifestă în multe feluri, se poate manifesta în o mie de feluri, dar, în esență, frica este una singură, și anume aceea că: „În adâncul meu, s-ar putea să nu fiu“. Și, întrun fel, este adevărat că nu ești. Dumnezeirea este, tu nu. Gazda nu este, oaspetele, da. Și, pentru că ești suspicios – iar suspiciunea ta este întemeiată –, nu privești în tine. Continui să te prefaci că ești; știi că dacă privești în tine, nu ești! Înțelegerea aceasta este una profundă, tacită. Nu intelectuală, ci existențială; e acolo, în adâncul tău, sentimentul că „S-ar putea să nu fiu. Mai bine nu privesc înăuntru. Voi continua să privesc în afară“. Măcar în felul acesta te păcălești singur, păstrezi intactă iluzia că „Eu sunt“. Dar fiind că sentimentul acesta „eu sunt“ este unul fals, el dă naștere fricii. Știi că orice îl poate distruge, orice întâlnire interioară îl poate spulbera. Poate fi spulberat de iubire, poate fi spulberat de o boală gravă, poate fi spulberat dacă vezi pe cineva murind. Poate fi spulberat în multe feluri, este foarte fragil. Îl gestionezi cumva prin faptul că nu privești în interior. Mulla Nasruddin călătorea cu trenul. Controlorul a venit la el și i-a cerut biletul. Nasruddin s-a uitat prin toate buzunarele, prin toate valizele, dar n-a găsit biletul. A început să transpire și era din ce în ce mai speriat. Și atunci controlorul i-a spus: „Domnule, dar într-unul din buzunare n-ați căutat încă. De ce nu vă uitați și acolo?“