Ani la rând m-am gândit la ce mi s-a întâmplat în acea zi, pe când stăteam pe o bancă în parc, în fața lacului. Aveam șaisprezece ani. Era o vreme splendidă de început de primăvară și, după un moment de ezitare, am fost de acord să ies împreună cu niște camarazi să iau aer după ore. „Camarazi“ e un cuvânt mare: n-am avut prieteni în liceu și mă simțeam străin printre cei de vârsta mea. Eram o curiozitate pentru ei, și ei pentru mine, dar fără să ne dușmănim. Aveam relații cordiale, nimic mai mult. Însă, trebuie s-o recunosc, entuziasmul, conversațiile și strigătele lor mă oboseau imediat. Fără îndoială, mă supraestimasem. După o scurtă plimbare, perspectiva de a alerga împreună cu ei în jurul lacului din parc m-a speriat. Le-am propus să-i aștept pe o bancă, sub un copac, în timp ce ei își făceau de cap. Odată așezat, m-am simțit ușurat să regăsesc un pic de calm și de liniște. 

Aerul era curat, vremea – cum nu se poate mai nimerită, iar soarele se amuza cu frunzele de un verde puternic. Tocmai îi priveam pe băieți depărtându-se, când s-a întâmplat. A fost un fel de iluminare, de epifanie – un cuvânt prețios, însă nu știu cum să-i spun altfel. Dintr-odată, timpul a părut să se oprească. S-a deschis o paranteză de eternitate. O clipă fragilă, pe care puteam s-o alung fără să mă încred în ea, scoțând vreo carte din geantă sau lăsându-mă distras de vreun gând sau altul, așa cum facem des, poate prea des. Dar m-am lăsat în voia ei. Am ascultat acea fugacitate, chiar dacă n-o înțelegeam. Fără s-o știu, eram gata, nu încape îndoială. Stranie călătorie, în absența preocupărilor, problemelor și frământărilor mele, rămase în suspensie. Acestea au devenit lipsite de interes în raport cu densitatea prezenței-în-lume pe care o trăiam. 

Neliniștea care mă caracteriza a dispărut: am încetat să mă mai simt ca un dop de plută în voia valurilor lumii. În jur nu erau decât copacii. Îi priveam. De fapt, m-am contopit cu ei, cu cerul, cu întreaga natură. Simțeam că pătrund în viața cea adevărată, în realitatea de netăgăduit. Pe care, până atunci, mă mulțumisem doar s-o ating în treacăt. Un gând bizar a pus stăpânire pe mine: nu mai aveam vârstă. Sau mai degrabă, aveam toate vârstele, douăzeci de ani, patruzeci, șaizeci. Mă aam într-un spațiu al intangibilului: o ință umană așezată pe o bancă. Îi vedeam pe camarazii mei alergând în depărtare. Ciudat, dar nu mă mai simțeam separat de ei. Nu-mi mai erau străini. Le eram prieten, frate, așa cum eram pentru tot restul lumii. 

Nu mai eram singur. Încetasem să mai u un OZN. Cât a durat? Câteva minute? O jumătate de oră? N-aș putea să spun. Am ieșit încet din acea stare, continuând să mă delectez cu ea. Am revenit plin de vitalitate, complet, aliniat cu mine însumi, dar fără să am nostalgia celor întâmplate. Fără nicio urmă de tristețe în inimă. Pentru prima oară după multă vreme, nu mai simțeam mânie față de mine însumi, față de viață. Mi-a făcut chiar plăcere să mă revăd cu tovarășii mei: numi erau încă „prieteni adevărați“, însă discuțiile lor mi se păreau mai puțin penibile, prezența lor – mai puțin apăsătoare, sufocantă. Eram pregătit să-i accept, să-i plac așa cum sunt. Nu le-am povestit ce mi se întâmplase. Ce-aș putut să le spun? 

Că o lumină mi-a colorat viața? Că, în timp ce ei își vedeau de joaca lor, am intrat dintr-o lume bidimensională într-una cu trei dimensiuni? Când e foarte simplu, intimul nu se exprimă în cuvinte. Iată de ce nu înțelegem, din cauză că suntem convinși că astfel de trăiri le sunt rezervate ințelor superioare: snților, misticilor, artiștilor. Or, deși rare, ele apar în viața ecăruia dintre noi. Dar cum să le povestim? Cum să rostim acea trăire atât de intimă, de puternică, de însuețită? Astfel de întâmplări rămân secrete și, într-o zi, gândindu-ne că au fost simple vise, le alungăm, le uităm. În acea seară m-am întors acasă cu senzația că nefericirea și greutatea care îmi caracterizau adolescența au dispărut în mare parte. A doua zi și în cele care i-au urmat, la liceu, pasul mi-a fost altul, mai vioi. Școala nu mi-a fost niciodată dragă, dar acum știu că, după ce-am gustat din viața adevărată, după ceam simțit pacea, în mine s-a produs un declic. 

Am înțeles că nu sunt condamnat la a un elev bun, un u bun, la viața de constrângeri care mă plictisea, neinteresantă, neadevărată. O viață a lui „trebuie“: trebuie să mergi la școală, trebuie să-ți faci temele, să-ți asculți părinții, să-i însoțești la sărbătorile în familie, trebuie, trebuie și iar trebuie. Ca să u sincer, acel „trebuie“ nu s-a schimbat, însă l-am perceput altfel, ca pe un tunel din care, mai devreme sau mai târziu, aveam să ies. M-am simțit atât de ușurat… Cred că acela a fost momentul în care adolescența mea nefericită s-a înseninat. S-a deschis o poartă, mi s-a dezvăluit o dimensiune spirituală a existenței pe care până atunci o ignorasem. Care nu se aă altundeva, care nu e o altă viață, ci dublura realului, densitatea realului, însușirea lui profundă. O dimensiune care este adevărul. Ea m-a împăcat cu propria-mi viață, așa cum era. Ani la rând m-am interogat privitor la acea experiență și la cum aș putea s-o asimilez. 

Eram tânăr, prea tânăr pe-atunci ca să înțeleg că acolo, în acel parc, atinsesem lumina cu degetul, înțelesesem că ea există, că nu sunt condamnat la tenebre. De fapt, nu era nimic transcendent în cele trăite de mine: în intervalul unei clipe, grație unei trăiri, am reușit să u pur și simplu fericit că sunt, gata să mă las în voia ințării, independent de identitatea, statutul, necazurile și neliniștile mele.