În vreme ce traversăm întinderea generoasă a pieței și trecem pe lângă porumbeii adunați în jurul băltoacelor fetide, mă uit cu băgare de seamă la cer și îl strâng mai tare de mână pe Lukasz, dorindu-mi să meargă mai repede. Însă copilul își linge conul de înghețată, nepăsător în fața cerului care se întunecă și a stropului care-i atârnă de cârlionții blonzi. Slavă Domnului că are cârlionții blonzi! Prin piață suflă, în rafale, un vânt tăios de martie și mă lupt cu impulsul de a-i da drumul la mână ca să mă înfofolesc mai bine în paltonul ponosit. Trecem pe sub înalta arcadă centrală a măreței și galbenei hale co merciale Sukiennice, ce împarte piața în două. Încă suntem la câteva străzi depărtare de Nowy Kleparz, piața de la limita nordică a centrului Cracoviei, și îl simt pe Lukasz cum încetinește și cum la fiecare pas își târăște tot mai greu tălpile subțiri ale pantofilor pe piatra cubică. Mă gândesc că aș putea să-l duc în brațe, dar are trei ani și, pe zi ce trece, se face tot mai greu. Dacă aș fi bine hrănită, poate că aș reuși, însă știu că acum n-aș putea să-l car mai mult de câțiva metri. De-ar merge mai repede! – Szybko, kochana! mă rog de el în șoaptă. Chocz1 ! Pare să se miște mai repejor în timp ce ne croim drum printre florăresele care-și strigă marfa la umbra turlelor Catedralei Mariacki. Câteva clipe mai târziu, ajungem în partea opusă a pieței și simt un huruit familiar sub picioare. Mă opresc locului. De mai bine de un an n-am mai mers cu tramvaiul. Îmi imaginez cum ar fi să-l urc pe Lukasz în vagon și să mă afund într-un scaun, urmărind cu pri virea clădirile și oamenii pe lângă care trecem. Am putea ajunge la piață în câteva minute. Alung gândul ăsta și, în sinea mea, clatin din cap. Nici nu s-a uscat bine cerneala pe noile noastre acte și, fără urmă de îndoială, fascinația de pe figura lui Lukasz la prima lui călătorie cu tramvaiul ar da de bănuit. Nu pot da siguranța noastră în schimbul confortului, așa că ne vedem de drum. Cu toate că trebuie să țin minte să mă uit în pământ și să evit să-i privesc în ochi pe cumpărătorii înșirați pe străzi în dimineața asta din mijlocul săptămânii, nu mă pot abţine să nu absorb tot ceea ce mă înconjoară. A trecut mai mult de un an de când am fost ultima oară în centrul orașului. Trag aer adânc în piept. Mirosul castanelor coapte de la chioșcul de pe colț îmbălsămează aerul încărcat de umezeala ultimelor rămășițe de omăt topit. Apoi, gornistul din turnul catedralei începe să cânte hejnal, scurta melodie ce se aude în piață la fiecare ceas, la ora exactă, în semn de comemorare a invaziei tătare care a avut loc la Cracovia cu câteva secole în urmă. Mă lupt cu imboldul de a mă întoarce spre sunetul care mă salută asemenea unui vechi prieten. Cum ne apropiem de capătul Străzii Florianska, Lukasz încre menește dintr-odată și mă strânge mai tare de mână. Îmi cobor privirea. A scăpat ultimele resturi din prețiosul con de înghețată, numai că nu pare să bage de seamă. Fața lui, deja palidă după atâtea luni în care a stat ascuns în casă, s-a făcut pământie. – Ce-i? șoptesc, ghemuindu-mă lângă el, însă copilul nu-mi răspunde. Mă uit în direcția privirii lui. La zece metri în față, lângă intrarea arcuită a medievalei Porți Florian, stau doi naziști cu mitraliere în mâini. Lukasz se cutremură. – Gata, gata, kochana! Nu-i nimic, îi spun eu în timp ce îi cuprind umerii cu brațele, însă n-am ce să fac ca să-l liniștesc, căci își tot plimbă privirea de la noi la soldați și înapoi, iar buzele i se mișcă fără să scoată un sunet. Haide! Îl iau în brațe, iar el își îngroapă capul în scobitura gâtului meu. Mă uit în jur ca să-mi dau seama pe ce stradă s-o iau, numai că nu văd nici una, iar dacă mă întorc din drum, risc să atrag atenția. Arunc o privire pe furiș ca să mă asigur că nu se uită nimeni, împing restul de con spre rigolă și pornesc înspre naziștii care nu par să ne observe. Câteva minute mai târziu, îl simt pe copil că răsuflă calm din nou, așa că îl pun jos. Ajungem curând la Piața Nowy Kleparz. Cu greu îmi țin în frâu entuziasmul pe care-l simt că sunt din nou afară, că merg pe jos și că fac cumpărături, ca orice om normal. Pe măsură ce străbatem aleile dintre tarabe, aud cum se plâng oamenii. Varza e îngălbenită și veștedă, pâinea e tare și uscată, carnea, câtă o fi, provine dintr-o sursă neidentificabilă și are deja un miros ciudat. Pentru orășenii și sătenii încă obișnuiți cu luxul ș ș ș ț zonelor rurale poloneze de dinaintea războiului, mâncarea de acum e o adevărată oroare. Pentru mine, e raiul pe pământ. Mi se strânge stomacul. – Două pâini, îi cer brutarului, și-mi țin capul plecat în timp ce-i întind cartela de rație.