Titlu Iubirea fata de aproapele

Autor Pascal Bruckner
Categorie Ficțiune
Subcategorie Literatura contemporană

descarca-pascal-bruckner-iubirea-fata-de-aproapele-pdf

Am fost un băieţel răsfăţat, un caniş de lux. Având un frate cu opt ani mai mare decât mine, părinţii m-au cocolit ca pe un dar al providenţei, cel mic pe care nu-l mai sperau. Am trăit într-un univers călduţ, cel al jucăriilor de lemn, al trenuleţului electric şi al castelelor fortificate. Şi astăzi mai văd Paradisul ca pe un spaţiu închis, o încăpere încuiată propice miracolelor. Am avut parte de o copilărie blândă ce-a trezit în mine sentimentul propriei mele importanţe: niciodată nu mă surprinde că sunt iubit şi încă şi mai puţin că sunt preferat. În schimb, sunt întotdeauna stupefiat când mă văd ignorat. M-am scăldat în aroma complimentelor perpetue. Îmi puteau fi adresate toate măgulirile din lume, nici măcar nu mă prefăceam că sunt stânjenit de ele. Am crescut într-un cocon al cărui odor de preţ eram, întotdeauna senin, la fel de bine dispus, indiferent la necazurile care-i afectau pe cei apropiaţi mie. La naştere, mi s-a întâmplat ceva ciudat: anunţul venirii mele pe lume a apărut în cotidianul preferat al părinţilor mei (de stânga, fireşte), la rubrica de necrologuri, ca urmare a unei greşeli de culegere a textului. Aşa că am fost declarat mort la douăzeci şi patru de ore după ce-am ieşit din pântecele mamei, ceea ce a declanşat un flux de telefoane - PASCAL BRUCKNER - 7 angoasate. După aceea, am fost tratat ca un înviat din morţi, ca cel scăpat dintr-un mare naufragiu. De-aici mi-au rămas părinţii cu o veşnică nelinişte şi m-au vegheat până la majorat ca să mă apere de lume şi de mârşăviile ei. De când mă ştiu, mama se extazia în faţa mea: când eram sugaci, că dorm, îmi sug degetul sau că-mi beau biberonul, eram adorabil. Sărmanul meu frate, Léon, a suferit din pricina acestor menajamente deosebite. Venirea mea pe pământ a marcat pentru el declinul unei efemere suveranităţi. Eu eram Unicul, el nu va mai fi niciodată decât un încurcă-lume. La vârsta de zece ani, constatând că părinţii îl neglijau în favoarea mea, s-a lipit de frigider, din care-şi scotea motive de-a trăi. Ronţăitor compulsiv, la cincisprezece ani a ajuns la 120 de kilograme, tot îngurgitând hamburgheri, îngheţate, bomboane, feculenţi. La masă, după ce mânca, o lua întotdeauna de la început. Cât ne necăjeam mama şi cu mine să-l vedem, când toată lumea îşi terminase desertul, întorcându-se din bucătărie cu un castron de paste aburind şi lucind de-atâta unt! Tratamentele, spitalizările, regimurile nu l-au schimbat cu nimic. A scăzut la 90 de kilograme, dar era prea târziu. Diform, a devenit un paria al familiei, cel ce era ascuns oaspeţilor importanţi. Era un adolescent umflat şi transpirat a cărui răsuflare grea mă angoasa, un burduhănos care deborda mereu peste ceilalţi, ne călca pe nervi. Mă temeam ca grăsimea să nu i se reverse peste mine, să nu mă umple şi pe mine. Reuşise să facă doar o şcoală de comerţ de mâna a doua şi vegeta într-o fabrică de furnituri şcolare unde devaliza distribuitoarele automate de batoane cu ciocolată. În vreme ce tata, şi el cu tendinţă spre îngrăşare, demisionase în faţa acestei probleme, mama îl prevenea cu regularitate pe Léon că va muri de infarct înainte de-a împlini patruzeci de ani, că nu-şi va găsi niciodată o soţie, că va fi concediat din toate întreprinderile. Cu un nivel de colesterol deja ridicat, fratele meu se străduia să-i dea dreptate şi se cufunda un pic mai mult în intemperanta alimentară.