Autor Patrick Saint Paul
Categorie Ficțiune
Subcategorie Literatura contemporană
Execută cu precizie şi eleganţă un lutz 1 . Strânsă în mica ei vestă de blană, tânăra patinatoare cu părul împletit în codiţe şerpuieşte acum pe gheaţă mergând cu spatele, cu mâinile în şolduri, pe melodia Memory a Barbrei Streisand. Cu coatele sprijinite de o balustradă de sticlă, mama îşi supraveghează copila-minune cu o privire distrată, consultându-şi regulat iPhone-ul ultimul model de culoarea „aurului”. Alţi părinţi au profitat de ora de curs ca să facă cumpărături şi aşteaptă răbdători cu sacoşe mari Louis Vuitton, Hermès sau Prada aşezate la picioare. La adăpost de poluarea care infectează Beijingul mai mult de jumătate de an, micii privilegiaţi ai superputerii economice pot să vină să patineze fie vară, fie iarnă în centrul comercial China World, cel mai mare mall de lux din capitala chineză. Măsurând 800 de metri pătraţi, pista a fost numită Cool Ice Rink. Veritabilă vitrină a insolentei reuşite economice a Chinei din ultimii treizeci de ani, cele trei turnuri ale China World, a căror construcţie a început în 1985 şi s-a terminat în 2010, tronează în mijlocul zgârie-norilor de sticlă ultramoderni din Central Business District, centrul de afaceri pe care locuitorii oraşului îl numesc cu iniţialele, CBD. Primitor cu străinii, China World se defineşte foarte modest ca „locul unde China se întâlneşte cu lumea”. Prinţii roşii, moştenitori putrezi de bogaţi ai regimului comunist, în costume italiene croite impecabil, străbat în lung şi în lat cei 100 000 de metri pătraţi de culoare din marmură, întinse pe patru etaje, trecând cu un aer blazat prin faţa vitrinelor celor aproximativ 300 de magazine de lux: Berluti, Dior, Moncler sau Leica… Soţii sau concubine ale unor indivizi cu averi construite fulgerător graţie aşa-numitei guanxi – indispensabila reţea de relaţii, unde Partidul Comunist Chinez (PCC) se află în centrul unei pânze de păianjen fără care este imposibil să ai succes în Republica Populară – îşi satisfac patima cumpărăturilor. O armată foarte discretă de angajaţi harnici se ocupă de întreţinere: ayi, acele „mătuşi” sau femei de serviciu în uniformă albastră, se îngrijesc de pardoseli şi de vitrine, alţii, în uniforme cenuşii – bărbaţi şi femei –, se ocupă de toalete, unde împart săpun şi hârtie pentru mâini. Ei sunt spiriduşii dezvoltării chineze. Dar viaţa lor nu e deloc una de basm. Aproape toţi sunt mingong, muncitori migranţi, care şi-au părăsit cu zecile de milioane satele unde nu există locuri de muncă pentru a veni în masă în metropole în căutarea unei slujbe, înscriindu-se în cea mai mare migraţie umană din istorie. Bogăţia unei ţări întregi, primă putere economică mondială în devenire, s-a construit pe umerii acestei mase muncitoare. La Beijing, ca în majoritatea marilor metropole chineze, unde preţul locuinţelor a explodat, mulţi astfel de muncitori angajaţi în domeniul serviciilor, pe şantiere sau care acceptă rând pe rând mici joburi prost plătite în aşteptarea unui loc de muncă mai stabil sunt forţaţi să trăiască sub pământ. Această comunitate venită din toate colţurile ţării, formată din diferite minorităţi etnice, a ajuns în cele din urmă să adopte porecla pe care a primit-o: shuzu, „oamenii-şobolani”. La Beijing, ea locuieşte în nenumăratele subsoluri şi uneori în gurile de canalizare. 7 milioane de mingong, la o populaţie de 21 de milioane de locuitori, contribuie la dezvoltarea nebunească a unei capitale unde au venit să caute o viaţă mai bună şi pe care au făcut-o să treacă de la era ricşelor la cea de putere globală. Uitaţi ai dezvoltării, sunt deseori exploataţi şi consideraţi cetăţeni de rangul doi. Soarta lor este comparabilă cu aceea a clasei muncitoare din oraşele europene în timpul revoluţiei industriale din secolul al XIX-lea. Conform estimărilor, mai bine de un milion dintre ei mişună în aceste subterane. Lipsiţi de hukou, permisul de rezidenţă, document magic fără care nu pot avea acces la protecţia socială, la asigurarea de sănătate sau săşi înscrie copiii la şcoală, ei nu beneficiază de drepturi elementare. Blocaţi la capătul de jos al scării sociale, se agaţă de speranţa că vor ajunge să urce câteva trepte.
Listată pe: