Cerul nopţii care acoperea oraşul Tulsa era luminat de o semilună magică. Strălucirea ei făcea să scânteieze gheaţa care se aşternuse peste oraş şi peste mănăstirea benedictină, unde tocmai ne răfuiserăm cu un înger căzut şi cu o Mare Preoteasă malefică, aşa că totul în jurul meu părea atins de bagheta magică a zeiţei noastre. Am privit cercul de dinaintea grotei Fecioarei Maria scăldat în lumina lunii, locul plin de forţă în care, cu puţin timp în urmă, Spiritul, Sângele, Pământul, Umanitatea şi Noaptea se întrupaseră şi apoi îşi uniseră forţele ca să învingă ura şi întunericul. Reprezentarea sculptată a Fecioarei înconjurate de trandafiri de piatră, care se adăpostea într-o firidă înălţată în grotă, părea să atragă lumina de argint. Am privit cu atenţie statuia. Expresia Fecioarei era senină, iar obrajii acoperiţi cu o pojghiţă de gheaţă scânteiau de parcă aceasta ar fi vărsat lacrimi de bucurie. Mi-am înălţat privirea către cer. „Mulţumesc“, i-am spus în gând frumoasei semiluni, simbolul zeiţei mele, Nyx. „Suntem teferi, iar Kalona şi Neferet au fugit.“ — Mulţumesc, i-am şoptit lunii. „Ascultă în adâncul tău...“ Cuvintele acestea s-au prelins prin mine, discrete şi delicate, asemenea frunzelor mângâiate de briza verii, învăluindu-mi atât de diafan conştiinţa, încât mintea mea trează abia le-a luat în seamă; însă porunca pe care mi-a şoptit-o Nyx mi-a rămas întipărită în suflet. Îmi dădeam oarecum seama că erau o mulţime de oameni (vreau să spun călugăriţe, novici şi vreo câţiva vampiri) în jurul meu. Auzeam învălmăşeala de strigăte, discuţii, ţipete şi chiar râsete, care umplea liniştea nopţii, dar le simţeam pe toate îndepărtate. În clipa aceea, singurele lucruri pe care le percepeam ca fiind adevărate erau luna şi cicatricea care îmi traversa pieptul de la un umăr la celălalt. Aceasta m-a furnicat, ca răspuns la ruga mea nerostită, dar nu era o furnicătură dureroasă, ci o căldură familiară, ca o înţepătură, care mă asigura că Nyx mă însemnase din nou, pentru a arăta că-i aparţin. Ştiam că, dacă aş trage cu ochiul pe sub tricou, aş descoperi un nou desen care îmi împodobea rana prelungă şi fioroasă cu exoticul filigran safiriu, semn că nu mă abătusem de la calea zeiţei. — Erik, Heath, căutaţi-i pe Stevie Rae, pe Johnny B şi pe Dallas, apoi verificaţi incinta mănăstirii, ca să vă asiguraţi că toţi Imitatorii de Corbi au fugit împreună cu Kalona şi cu Neferet! a ordonat Darius, smulgându-mă din starea plăcută, indusă de rugăciunea rostită în şoaptă, şi, odată revenită la realitate, m-am simţit de parcă cineva mi-ar fi dat iPodul la maximum în căşti, pentru că simţurile mi-au fost invadate de zgomote şi de haos. — Dar Heath e uman. Orice Imitator de Corbi l-ar omorî într-o clipită, mi-a ieşit pe gură înainte să apuc să o închid, dovedind dincolo de orice îndoială că influenţa lunii asupra mea nu era singura mea abilitate de tot râsu'. Cum era de aşteptat, Heath s-a umflat ca un broscoi luat la rost de o pisică. — Zo, nu sunt tocmai o fetiţă proastă! Erik, cu un aer de vampir mare şi tare, gata să-l ia la şuturi, a pufnit sarcastic şi a spus: — Eşti o fiinţă umană proastă, ceea ce e echivalent cu o fetiţă! — Carevasăzică îi învingem pe ăia răi şi, cinci minute mai târziu, Erik şi Heath îşi arată muşchii unul altuia. Că previzibili mai sunteţi! a spus Afrodita cu rânjetul ei sarcastic marcă înregistrată. S-a dus lângă Darius, dar expresia i s-a schimbat îndată ce şi-a îndreptat atenţia spre războinicul din ordinul Fiilor lui Erebus. Salut, bucăţică. Toate bune? — Nu trebuie să-ţi faci griji din cauza mea, a spus Darius. Privirile li s-au întâlnit, dezvăluind toată atracţia dintre ei, dar în loc să se ducă la ea, ca de obicei, şi să se pupăcească, mai să-ţi întoarcă stomacul pe dos, Darius şi-a menţinut atenţia asupra lui Stark.