Când, în vara lui 1944, avioanele americane începură să bombardeze Bucureştiul aproape zilnic, Dimitrie Cozianu îşi luă concediu de la minister (ministerul se mutase întreg în afara oraşului) şi se duse cu maşina la nişte prieteni cu care era chiar vag rudă: Matei Duca, văr cu Ghighi Duca, răposatul, văr bun, din fraţi, cu Dim Cozianu. Matei Duca avea o vie şi un conac la poalele munţilor, şi stătea acolo din primăvară cu nevastă-sa, faimoasa Riri Duca. Cozianu sosi acolo într-o dimineaţă pe la orele nouă, şi nu-1 găsi decât pe Matei Duca; Matei arăta nesănătos, gălbejit, cu faţa încreţită: „Ce-o fi având? O fi bolnav?“ se întrebă Cozianu. 

— Dorm toţi, că a fost un mic chef aseară, zâmbi fără veselie, cu un fel de umilinţă, stăpânul conacului. — Îţi consumi singur recolta? râse Cozianu. 

— Nu, mă ajută prietenii. — Sunt aşa de mulţi? 

— Păi este Elvira Vorvoreanu, e prietenă de mult cu nevastămea, şi a sosit aseară şi Ionaş Apostolescu cu Monica, îngână Matei Duca, părând că n-a încheiat o enumerare foarte lungă. 

— Cum, numai ăştia îţi beau pivniţele? Nu se poate! râse iarăşi Cozianu care simţise că trebuie să mai fie şi alţii, despre care nu voia să-i vorbească Matei, dintr-un motiv sau dintr-altul. Întradevăr, Matei Duca zâmbi iar, umil şi fals binedispus: 

— Mai sunt şi-o droaie de nemţi; e alături de noi, la Belia, un aerodrom, şi când nu sunt de serviciu, vin pe-aici, s-au împrietenit cu noi… Era pasiv până şi-n întorsătura asta de frază. Ei, nemţii, se împrieteniseră cu el şi cu nevastă-sa. Cozianu înţelese, şi bănui ceva din ce avea să fie. Era curios s-o cunoască pe nevasta lui Ionaş Apostolescu, o actriţă, Monica Mareş, talentată, cu care Ionaş se căsătorise de vreun an, şi despre care toată lumea spunea că e frumoasă, plină de farmec şi cu mare succes la bărbaţi. 

— Poate vrei să te schimbi, să te speli, zise Matei Duca. Era urâţel, cu un nas mare şi strâmb şi ochi frumoşi, dar trişti; hainele stăteau totdeauna prost pe el, avea acuma o jachetă de catifea şi nişte pantaloni de gabardină, dar erau mototolite de parcă ar fi dormit în ele. „Ce naiba e cu ăsta, domnule? Arată prost de tot“, se gândi Cozianu şi spuse: 

— Da, mulţumesc, m-aş spăla şi aş pune altceva pe mine. Despachetă, se spălă, se întinse un sfert de oră pe pat, apoi se îmbrăcă în şantung gri ca argintul, cu un fular albastru înnodat în gulerul deschis al cămăşii, şi ieşi. Auzea prin ferestrele odăii, deşi închise ca să nu intre căldura zilei, un zumzet muzical, vibrant, atât de depărtat, încât abia îl percepea urechea, dar atât de puternic, de pătrunzător, încât aproape că-1 simţeai în corp. Bombardierele. Cozianu ieşi repede afară în marele living-room plin de fotolii în cretonă şi de acolo pe terasă, unde-i găsi uitânduse în sus, pe stăpânul casei, care fuma şi avea aerul plictisit, obosit şi bolnav, şi pe doamna Riri Duca, măruntă, cu nişte ochi mici, strălucitori şi părul negru, lung, până pe umeri, cu bucle la capăt, şi o rochie de şcolăriţă, cu guler şi manşete de piqiue alb pe o mătase albastru-închis cu nasturi albi; şi pe Monica Apostolescu, care avea o frunte mare, boltită, pură, păr lung blond, ochi albaştri cu gene lungi, şi bărbia cam ştearsă, fugită îndărăt sub buza de jos; gracilă, cu glezne subţiri şi braţe prea subţiri şi mâini prea mici, ca de copil, nedezvoltate; dar atât de albă şi blondă, cu ochi albaştri, suavă, încât Cozianu, care la prima privire se gândise: „Aoleu, e cam rahitică“, la a doua îşi zise: „Da, incontestabil, are ceva. Da, da, are ceva...” 

Lângă ea, lat, greu, pieptos, cu gâtul gros şi lung şi cu o faţă mare şi senină, cu doi bujori în obraji (de aproape se vedeau vinişoarele sub piele), într-un costum uşor şi suplu, cu gulerul cămăşii răsfrânt, Ionaş Apostolescu părea tânăr, proaspăt, de treizeci şi şase de ani, în loc de patruzeci şi şase câţi avea. „Ce tânăr pare, vita asta de Ionaş, şi e mai bătrân cu doi ani decât mine!“ îşi zise Dim Cozianu, sărutându-i mâna stăpânei casei, apoi Elvirei Vorvoreanu, brună, cu faţa plină de creţuri mărunte care o făceau să pară o ţigancă vrăjitoare şi, totodată, din pricina frumuseţii trăsăturilor, ciudat de tânără faţă de cei cincizeci şi patru de ani pe care-i avea; numai ochii îi erau trişti şi obosiţi, şi se îmbrăca în culori moarte, şi prost, dar purta un mare şi foarte curat smaragd la deget. Abia după aceea Cozianu se lăsă prezentat doamnei Apostolescu şi-i strânse mâna lui Ionaş. 

— Uite-i! Îi văd! exclamă Riri Duca arătând în sus cu degetul. Şi reîncepură cu toţii să se uite la cer – cerul de un albastru regal, plin de raze şi de vibraţii somptuoase ale soarelui, care făceau să se desfacă frunzele şi să crească vegetaţiile pământului, şi să se încălzească şopârlele pe pietre şi să se îndulcească strugurii spoiţi cu piatră vânătă şi să se descompună şi să se recompună fără încetare moleculele în ţărâna caldă, sub cerul pur şi soarele triumfător. Acolo sus, în cerul azuriu, se năştea vibraţia aceea gigantică; acolo pluteau în şiruri late, în adevărate şuvoaie, sute de libelule argintii, de o culoare aproape la fel de irizată, de transparentă, de aeriană, ca şi văzduhul albastru. — Ce frumos! murmură într-un extaz visător Monica Mareş, cu capul lăsat pe umărul lui Ionaş Apostolescu. Sus, râul de mici cruci argintii se desfăcu în două braţe, din care unul coti geometric, la patruzeci şi cinci de grade spre sud. — Eu am văzut ieri nişte soldaţi pe stradă, cărora suflul le spărsese ochii; le curseseră pe obraji, zise Dim Cozianu, rece. Monica Mareş îi aruncă o privire cristalină, pură, de înger, apoi, ca şi cum nu l-ar fi văzut, întoarse capul şi continuă să se uite la escadrele de bombardiere care treceau pe sus, la câteva mii de metri.