Nimeni nu bănuia ce ducea băiatul cu părul blond în căruța pe care un ponei nărăvaș o trăgea pe străzile din Charleston. La invitația pastorului Cox, venisem pentru două zile împreună cu mama și cu sora mea, Georgy, la Biserica Africană Liberă, în Carolina de Sud. În dimineața precedentă ne făcuserăm plimbarea obișnuită, trecând pe lângă vile și palmieri, într-o atmosferă plăcută și rafinată, pentru care meritase să lăsăm pe masă cărțile de joc ale mamei. Doamna Charles Woolsey, Brevoort Place nr. 8, New York City. Nimic nu ne atrăsese atenția în mod neplăcut, însă fiecare chip negru pe care-l întâlniserăm sau care ne salutase din prag amintea de sclavia dură în care trăiau acei oameni, întărindu-ne hotărârea de a continua lupta. Pe când ne întorceam de la slujba de duminică, bucurându-ne de mirosul liliacului indian, pe lângă noi a trecut băiatul blond, în căruța trasă de ponei. Era îmbrăcat cu cămașă albă și cu niște pan taloni de toate zilele. Roata din spate a căruței, gata să cadă, lovea puternic ori de câte ori se învârtea, motiv pentru care căruța nu se deplasa cu o viteză mai mare decât a noastră. – Cred că ne-am rătăcit, a spus mama și a strigat după băiat: Ne-ai putea arăta drumul spre Hotel Charleston? – Merg într-acolo, doamnă. E în direcția aia. Mi-a plăcut accentul lui din sud. Băiatul părea un copil bun. Avea pielea nespus de albă și părea de doisprezece ani. Părul foarte blond îi strălucea în lumina soarelui. Mi-a amintit de fiicele mele, al căror păr avea aceeași culoare și pe care le lăsasem la hotel, cu doamna Wolcott. Eram sigură că deja mă așteptau la ușă. Deși nu plecasem decât de două ore de acasă, și mie îmi era foarte dor de ele. – Unde locuiești? l-a întrebat mama. – Pe unde apuc, a răspuns el, întorcându-și fața spre soare. Dum neavoastră?

După accent, păreți să fiți din Virginia. Mama i-a zâmbit. Îi plăcea mult când cineva îi recunoștea accentul nativ. – Chiar așa. Am plecat de când eram copil, dar cred că încă mai vorbesc ca acolo. Acum locuim la New York. Am venit la Biserica Africană ca invitați ai pastorului Cox. Îl cunoști? – Nu, doamnă. Am continuat drumul în zgomotul pe care îl făcea roata ruptă. – Ceremonia Sfintei Împărtășanii a fost minunată. Au venit mai bine de trei sute de oameni. Băiatul s-a întors, zâmbind. – Sunt sigur că ați fost singurii albi de acolo. – Da, dar am fost întâmpinate cu mult entuziasm. – Cândva, de mult, mama mă obliga să merg la biserică în fiecare duminică. A murit. A scos o bucată de pâine din găleata de tablă pe care o avea la picioare, a mușcat din ea, iar apoi a pus-o înapoi, sub pătură. – Mergi la școală? l-a întrebat mama. – Nu, doamnă. La școală nu primesc copii ca mine. – Mă îndoiesc de asta, a spus Georgy. Mi-a atras atenția o mișcare ușoară sub pătura de pe patul din spatele căruței. – Unde mergi? am întrebat. Băiatul a arătat spre o clădire albă. – La târg. Merg în fiecare duminică. Sâmbăta dau un ocol, iar duminica merg cu marfă proaspătă. – Pe unde dai ocol? – Peste tot, doamnă. Nu într-un loc anume. Rareori merg cu mâna goală. Băiatul s-a îndreptat spre clădirea albă, cu porți înalte și negre, iar noi l-am urmat. Era un spațiu imens. Deasupra intrării atârna cuvântul TÂRG, scris cu litere aurite, iar alături flutura un steag roșu. – Hotelul e mai în față, pe dreapta, ne-a spus el arătând în depărtare. – Ne-ai fost de mare ajutor, l-a lăudat mama, după care el s-a dus către porțile de fier unde stătea un grăsan roșcovan, cu un baston de bambus în mână. – Hei, băiete! i-a strigat bărbatul, bătând cu bastonul în lemnul că ruței. Trebuia să vii prin spate cu astea, nu pe aici, fir-ar să fie! – Trebuie să mă întorc acasă, la tata, a răspuns băiatul și, în torcân du-se de pe locul pe care stătea, a tras pătura. Dedesubt se aflau trei copii de culoare, de vârste diferite și foarte sumar îmbrăcați. Cel mai mare, cam de vreo nouă luni, o fetiță, s-a apucat de marginea căruței și s-a ridicat în picioare. – Dumnezeule! am exclamat, neașteptându-mă să văd așa ceva. Fetița și-a întins brațele spre mine, spunând ceva în limba universală a iubirii și a binelui. Am ridicat-o din căruță. Am strâns-o la piept și i-am simțit mirosul de bebeluș, amestecat cu cel de săpun, de lapte și de inocență. Era evident că cineva avusese multă grijă de ea. Pe fundul căruței se mai aflau doi bebeluși. Unul dintre ei nu avea mai mult de câteva zile.

Băiatul i-a întins portarului o hârtie împăturită. – Unde sunt mamele lor? l-am întrebat pe băiat, tremurând. Nu au nimic pe ei. Când au mâncat ultima dată? Portarul a citit ce era scris pe hârtie și s-a apropiat de căruță. – Numai fete? Trebuia să fie și un băiat. – I l-am dus tatei, a răspuns băiatul. Portarul s-a aplecat peste căruță și a ridicat un bebeluș. – Asta e slăbănoagă. Băiatul a ridicat din umeri. – Am adus ce mi s-a spus. Cea mare a plâns aproape tot drumul. Am strâns fetița la piept, iar ea și-a așezat, cu gingășie, capul pe umărul meu. Portarul i-a dat băiatului un teanc de bancnote pe care acesta le-a îndesat în buzunar, apoi a scuturat hățurile și s-a îndepărtat. Bărbatul s-a apropiat de mine cu mâna întinsă. – Nu am timp de menajamente. Dați-mi-o! Am făcut un pas înapoi. – Nu, domnule. – Sunteți din Nord? Ce belea pe capul meu! Aveți o sută de dolari ca s-o cumpărați? Am dus mâna la geanta pe care o aveam la încheietură. – Vă scriu imediat un cec. În timp ce căutam în geantă, portarul a profitat de ocazie și mi-a smuls copilul din brațe. Fetița a izbucnit într-un plâns puternic și a întins brațele înapoi spre mine. Portarul a dat-o mai departe altui bărbat, unul la fel de soios, care a plecat cu ea. Am încercat să mergem după ei, dar portarul a închis porțile și ne-a strigat, de dincolo de grilaj: – Femeilor nu le e permis să intre în piață. Comerțul de aici nu e pentru firi sensibile. Îngrozită, cu o mână la gură și cu cealaltă încleștată în jurul barelor de fier, am privit cum copiii dispăreau într-o cameră ferită de ochii noștri. Ce ființă vie ar fi putut rămâne lipsită de compasiune la auzul acelor plânsete? Undeva, trei mame rămase fără fetițele lor sufereau crâncen. M-am întors spre mama. – Ieri am vizitat crema societății de aici. Trebuie să anunțăm pe cineva. Mama se uita la mulțimea care se adunase. – Pe cine? Aici e vorba de bani. Negustorii ăștia nu vor renunța niciodată la sclavie de bunăvoie. Singurul lucru pe care îl putem face este să votăm un președinte care să taie răul de la rădăcină. Eram familiarizate cu ceea ce însemna sclavia, participaserăm la conferințele doctorului Cheever de la Cooper Institute, citiserăm Coliba unchiului Tom de câteva ori și chiar în acea dimineață văzuserăm, în cotidianul The Charleston Courier, reclame la târgurile de sclavi. Totuși, nimic nu ne-ar fi putut pregăti pentru ceea ce tocmai se întâmplase. Am privit cu mare atenție mulțimea care participa la târg. Încă perea avea tavanul jos, iar partea din spate se deschidea spre o curte în care se înălța o clădire de cărămidă. Dincolo de ferestrele zăbrelite se vedeau fețe cu pielea închisă la culoare. Cel care conducea licitația era așezat pe o platformă de lemn și se lovea cu o nuielușă de piele peste cizme. În aer se simțea mirosul banilor. Cum stătea acolo și se trăgea de barba blondă, îmbrăcat în pantaloni cu pătrățele și purtând pe cap o pălărie ponosită, bărbatul acela avea aerul unui ticălos. – Sunteți gata, domnilor? a întrebat el, ecoul vocii izbindu-i-se de zidurile de piatră. Cei care doreau să participe la licitație erau strânși în jurul platformei. Unii dintre ei arătau ca niște domni adevărați, asemenea celor cu care ne întâlniserăm la masă, la hotel. Purtau căciuli de blană de castor și aveau bărbile bine îngrijite. Cei mai mulți țineau într-o mână un trabuc, iar în cealaltă, catalogul cu marfa vie scoasă la vânzare.

Cei scoși la licitație aveau pielea mai mult sau mai puțin închisă la culoare și stăteau cu spatele la zid în timp ce erau examinați cu brutalitate. Lângă noi se strânseseră grupuri de copii și mame. Femeile erau îmbrăcate în rochii viu colorate și șorțuri albe și aveau capetele acoperite cu basmale albe. Copiii nu purtau nimic pe cap. Ne-am lungit gâtul pentru a putea vedea în camera din față, unde bărbații puneau întrebări femeilor, le cereau să-și deschidă gura și le ridicau fustele, dezvelindu-le cele mai intime părți. – Când eram copil, am văzut un târg ca ăsta la Richmond. Mulți stăpâni își vând propriii copii de culoare, ne-a spus mama. – Iar noi trăim în secolul nouăsprezece, a zis Georgy. – Diseară, fiecare tren care părăsește locul ăsta plin de cruzime va fi plin de sclavii ăștia nefericiți.

Descarca Florile soarelui de Martha Hall Kelly in format pdf.