Înainte de a intra în camera consiliului suprem, Gabriel Baines îşi trimise simulacrul pălăvrăgind înainte, ca să vadă dacă nu cumva avea să fie atacat. Simulacrul – fabricat cu măiestrie, astfel încât să-i semene în fiecare detaliu – făcea multe lucruri, întrucât era opera inventivului clan al manilor, dar pe Baines nu-l interesa decât folosirea lui în scopuri de apărare; autoapărarea fusese singurul lui sens în viaţă, de unde solicitarea de a deveni membru al enclavei paranilor, din Adolfville, de la capătul de nord al satelitului. Desigur, Baines ieşise din Adolfville de multe ori, dar se simţise în siguranţă – sau relativ în siguranţă – numai aici, în interiorul acestor ziduri temeinice, în oraşul paranilor. Ceea ce dovedea că cererea sa de a fi membru al clanului nu era nefondată, vreo tehnică simulată prin care să-şi câştige intrarea în cea mai solid construită, trainică şi rezistentă zonă urbană de oriunde. Fără îndoială Baines era sincer… de parcă ar fi putut exista vreo îndoială asupra lui. 

De exemplu, vizita la barăcile incredibil de degradate ale clanului hebilor. De curând, fusese trimis în căutarea membrilor fugari ai unei brigăzi de muncă; fiind hebi, probabil se străduiseră să ajungă înapoi în Gandhitown. Dificultatea era că toţi, cel puţin pentru el, arătau la fel: creaturi aduse de spate, murdare, în haine jegoase, care se hlizeau şi nu se puteau concentra asupra nici unei proceduri complicate. Erau utili doar pentru munca manuală, nimic mai mult. Dar, cu nevoia constantă de a îmbunătăţi pe apucate fortificaţiile din Adolfville împotriva atacurilor manilor, munca manuală era actualmente la loc de cinste. Şi nici un paran nu şi-ar fi murdărit mâinile. Oricum, printre barăcile dărăpănate simţise o teroare pură, un sentiment de nesiguranţă de o întindere aproape infinită printre cele mai de jos realizări umane; era o groapă de gunoi plină de locuinţe de carton, nelocuibilă. Însă hebii nu protestau. Trăiau printre propriile lor deşeuri într-un echilibru liniştit. 

Astăzi, la întâlnirea bianuală a consiliului reprezentanţilor tuturor clanurilor, hebii vor avea probabil un purtător de cuvânt; faptul că el însuşi vorbea în numele paranilor îl obliga să se aşeze în aceeaşi cameră cu un heb împuţit – literal vorbind. Iar aşa ceva nu-i prea făcea misiunea onorabilă. Probabil şi anul acesta va veni Sarah Apostoles, grăsana cu părul nepieptănat. Dar şi mai ameninţător va fi reprezentantul manilor. Pentru că, la fel ca orice paran, Baines era îngrozit de orice man. Violenţa lor neobosită îl şoca, nu o putea înţelege, atât era de lipsită de scop. 

Ani întregi îi considerase pur şi simplu ostili. Dar asta nu îi explica. Lor le plăcea violenţa: exista un deliciu pervers în a distruge lucrurile şi a-i intimida pe ceilalţi, în special pe cei din clanul paranilor, aşa cum era el. Numai că ştiind asta nu-i era de ajutor, era în continuare înspăimântat anticipând confruntarea cu Howard Straw, delegatul manilor. Simulacrul se întoarse şuierând astmatic, cu un zâmbet ţeapăn pe trăsăturile artificiale asemănătoare cu ale lui. — Totul e în ordine, domnule. Nu am întâlnit nici un gaz letal, descărcări electrice de intensitate periculoasă, otravă în carafele cu apă, nici o deschizătură pentru armele laser, nici un dispozitiv letal ascuns. Sugerez că puteţi intra în siguranţă. Se opri, rămânând tăcut