Când era la şcoală, Mike Foster se simţea cuprins de o teamă cumplită. Astăzi, însă, îl chinuia şi mai rău că de obicei. Terminând de împletit două coşuleţe impermeabile, băiatul îşi îndreptă spatele. Soarele, pe cale să apună, lumina fără să încălzească. Aerul toamnei era înviorător. Dealurile, deşi încă verzi, prindeau pe ici pe colo pete de rugină. Deasupra oraşului se roteau leneş, în aer, avioanele de patrulare. De pupitru se apropie într-o tăcere ameninţătoare făptura masivă a învăţătoarei, doamna Cummings. 

— Ai terminat, Foster? Îl întrebă ea. — Da, doamnă, răspunse el fără ezitare, întinzându-i coşuleţele. Pot să plec? Doamna Cummings examină lucrul cu atenţie. 

— Şi cum rămâne cu capcana? Întrebă ea cu severitate. Băiatul scotoci în pupitru şi scoase la iveală o capcană destul de complicată pentru animale mici. 

— E gata, doamnă Cummings. Am terminat şi cuţitul. Îi arătă limba cuţitului, strălucitoare şi tăioasă ca briciul. Îl confecţionase dintr-un bidon vechi. Învăţătoarea luă cuţitul şi, cu gesturi de expert, îşi plimbă neîncrezătoare un deget de-a lungul tăişului. 

— Lama este cam slabă, spuse ea. Ai ascuţit-o prea tare. Se va frânge de îndată ce vei încerca să lucrezi cu ea. Du-te mai bine jos, în laboratorul central de arme şi uită-te la cuţitele expuse acolo. Toceşte-l de o piatră şi fă lama mai groasă. 

— Doamnă Cummings, o imploră Mike Foster, lăsaţi-mă s-o fac mâine. Acum nu pot! Doamna Cummings era însă de neînduplecat. 

— Mâine, spuse ea răspicat, trebuie să facem exerciţii de apărare pasivă. Nu o să mai ai timp pentru cuţit. 

— O să am timp după exerciţii, căută el s-o convingă. 

— Nu stai prea bine cu exerciţiile de apărare pasivă. Bătrâna privi la mâinile şi picioarele uscăţive ale băiatului. Cred că ar trebui să termini cuţitul astăzi. Mâine vei sta toată ziua afară în câmp. 

— La ce bun să săpăm tranşee în câmp? Întrebă Mike Foster cu o voce tremurătoare. 

— Toţi trebuie să ştiţi să mânuiţi lopata, explică cu răbdare doamna Cummings. Din toate părţile se auziră râsete înfundate, dar privirea severă a învăţătoarei îi linişti pe copii. 

— Aţi înţeles cu toţii importanţa exerciţiilor de săpare a adăposturilor? Când va începe războiul, întreaga suprafaţă a pământului va fi acoperită de sfărâmături şi bolovani. Pentru a putea supravieţui, trebuie să ne adăpostim cât mai adânc în pământ. Nu-i aşa? Aţi văzut cum se vâră cârtiţele sub rădăcini? Micile animale ştiu că sub pământ vor găsi tot ceea ce le trebuie. Cu toţii vom deveni nişte cârtiţe. Trebuie să ne învăţăm să săpăm printre dărâmături pentru a readuce la suprafaţa pământului lucrurile de care vom avea nevoie. Mike Foster se uită la învăţătoarea lui cu un aer nenorocit, în timp ce-şi plimba degetul de-a lungul cuţitului. Doamna Cummings trecu mai departe printre pupitre. Câţiva copii zâmbeau, dar Mike era disperat şi nu observă nimic. Oricum exerciţiile de săpare a adăposturilor nu-i vor fi de nici un folos, când vor cădea bombele va fi ucis pe loc. Toate vaccinările pe care a trebuit să le suporte – la mână, la şold şi în alte părţi – nu vor fi nici ele de vreun folos. Degeaba şi-a cheltuit şi banii de buzunar: Mike Foster nu va mai fi printre cei vii când asupra lumii se va abate urgia războiului bacteriologic. În orice caz, dacă nu. Sări în picioare şi porni pe urma doamnei Cummings, la catedră. Acolo îngăimă desperat: — Îngăduiţi-mi să plec. Am treabă