„Întâlnirea era lucrul cel mai important din viaţa lui Pierre Claverie. A muncit neîntrerupt ca să pună în legătură persoanele cele mai diferite. Şi pentru noi, întâlnirea este o provocare permanentă în varietatea comunităţilor noastre omeneşti: de la serviciu, din familie sau din viaţa călugărească… Ne găsim mereu faţă în faţă cu celălalt, trăim împreună situaţii identice, dar oare ne şi întâlnim cu adevărat? Pierre Claverie n-a evitat confruntarea cu lumea musulmană în care a trăit în calitate de creştin. Modul diferit în care tradiţiile musulmane şi creştine se apropie de Dumnezeu subliniază originalitatea creştinismului, caracterul extraordinar şi tulburător al mesajului creştin. Numeroasele texte ale misticilor musulmani citate de el depun mărturie despre bogăţia pe care şi această tradiţie o posedă. Reculegerea de faţă ne cheamă să ne aprofundăm relaţia cu Dumnezeu şi relaţiile cu ceilalţi.“ (Sora Anne-Catherine MEYER)

Pierre Claverie s-a născut la Alger, în 1938, într-o familie de francezi stabiliţi în Algeria. După terminarea liceului, în 1957, a plecat în Franţa, la Universitatea din Grenoble, pentru a studia matematica, fizica şi chimia. După doi ani a intrat în noviciatul dominicanilor din Lille, revenind apoi în Algeria în 1967. Aici a început să studieze araba, pe care a reuşit curând s-o vorbească fluent. Totodată, a început să ia legătura cu musulmani algerieni şi a aprofundat istoria şi spiritualitatea religiei lor. În 1981, a fost numit episcop de Oran, iar în 1987 a fost numit în Consiliul Pontifical pentru Dialogul Interreligios. În acelaşi an, a cerut cetăţenia algeriană, care nu i-a fost acordată niciodată. În timpul războiului civil din Algeria, Claverie a condamnat atrocităţile comise de islamişti şi a primit în secret în Biserică tineri algerieni deveniţi creştini ca reacţie faţă de extremismul musulman. În 1994, a participat la Sinodul Episcopilor pentru Africa, desfăşurat la Roma, şi a denunţat laşitatea asasinării a patru misionari pentru Africa şi a altor patru călugări. A fost el însuşi asasinat la 1 august 1996, la două luni după decapitarea a şapte călugări trapişti răpiţi de la mânăstirea Notre Dame de l’Atlas.

În atmosfera profund marcată de atentatele teroriste de la Paris, dar şi de atrocităţile comise de aşa-zisul Stat Islamic, pericolul este mare ca societăţile, deja atomizate din pricina individualismului, a omniprezentului spirit de competiţie şi a neîncrederii generale, să reacţioneze printr-o radicalizare identitară, o închistare culturală şi chiar printr-o agresivitate faţă de toţi cei percepuţi ca „intruşi", ca „ venetici" sau doar ca lipsiţi de reacţie. Autorul cărţii de faţă a ales calea spinoasă, dar singura vrednică de om, a deschiderii şi dialogului. Este un martor cât se poate de credibil pentru valorile pe care le susţine, întrucât şi-a plătit convingerile cu viaţa. Pierre Claverie s-a născut la Alger, în 1938, într-o familie de francezi stabiliţi în Algeria (pieds noirs). A avut o copilărie fericită, dar nici un contact cu localnicii arabi. După terminarea liceului, în 1957, a plecat în Franţa, la Universitatea din Grenoble, pentru a studia matematica, fizica şi chimia. După doi ani însă a intrat în noviciatul dominicanilor din Lille, unde a ajuns sub influenţa marilor teologi Marie-Dominique Chenu şi Yves Congar. După ce, în 1965, a fost hirotonit preot şi a făcut profesiunea în Ordinul dominican, a revenit în Algeria în 1967. Abia atunci a început să studieze araba, pe care a reuşit curând s-o vorbească fluent. Totodată, a început să ia legătura cu musulmani algerieni şi a aprofundat istoria şi spiritualitatea religiei lor. Religia populară din Algeria era lipsită de rigidităţi, însă veniseră din Egipt şi din Arabia Saudită profesori de teologie care urmăreau să instaureze o formă mai „onodoxă" de religie şi să combată tradiţiile non-arabe ale diverselor triburi de berberi, creând astfel o puternică mişcare fundamentalistă. În 1967, comunitatea catolică din Algeria se împuţinase dramatic, deoarece, în urma proclamării independenţei ţării, coloniştii francezi plecaseră în număr mare. Biserica îşi căuta rosturi noi într-o ţară unde nu mai reprezenta în nici un fel o forţă de care să se ţină seama. Clericii şi călugării care au ales să rămână acolo au optat pentru un „apostolat al prieteniei". Claverie spunea: ,,Dialogul este o lucrare la care trebuie să revenim necontenit, căci numai el poate dezarma fanatismul, atât pe al nostru, cât şi pe al celorlalţi." Claverie ţinea prelegeri la Institutul Diecezan din Alger, rue des Glycines, al cărui director a devenit când prietenul său Henri T eissier a ajuns episcop de Oran. Publicul său era alcătuit din algerieni din toate categoriile sotiale. A refuzat numirea la Institutul Dominican din Cairo şi nici nu a voit să meargă să studieze la Institutul Pontifical de Studii Arabe şi Islamice din Roma, deoarece voia să se identifice cu patria sa, Algeria.