Chemat nu știu de ce, am mers acolo unde oamenii nu fuseseră încă.
Cu o bucată de piatră de cretă, luată din dărâmătură, mi-am
însemnat cărarea; dar era aproape ultima sclipire a simțului meu
uman, pe când marcam kilometru după kilometru, tot mai aproape de
sfârșitul drumului meu.
Am găsit-o într-o încăpere unde lumina strălucea rece, venind de la
un lucru înalt pe a cărui simplitate ochii mei alunecau; am putut să
văd numai că era probabil o mașinărie și că cea mai mare parte a sa
era nu materie ci energie; înaintea ei stătea ACEASTA pe care o port
acum pe cap. Mi-am așezat-o pe frunte și nu sunt nici cuvinte nici
gânduri pentru ceea ce veni...
După trei nopți și zile am urcat; și în mine exista Caruith Străvechiul,
Salvatorul planetei Aeneas...