Cu mii de ani în urmă omul nu era atât de ştiutor de cele ce se află în jurul lui şi de legile care conduc materia. Trăia o viaţă simplă în mijlocul naturii, muncind din greu pentru a-şi agonisi cele necesare traiului. Dar tocmai prin faptul că era lipit de natură avea mereu înaintea ochilor măreţia muntelui, auzea vuietul codrilor, se îmbăta de splendoarea-răsăritului soarelui şi noaptea îl fascina bolta înstelată a cerului. Această nemărginire, această splendoare năştea în mintea lui întrebări şi sufletul său descoperi mai târziu pe Autorul lor: o Forţă infinită, o Voinţă infinită, o înţelepciune infinită - Tatăl ceresc, Creatorul a tot ce ştim şi nu ştim, a ceea ce vedem şi nu vedem.

 Înfrigurat, temător, plin de respect, îşi înălţă el ruga către Cel Atotputernic, să-l lumineze, să-l apere, să-l ierte. Şi aşa secolele s-au înşirat şi omul a intrat în legătură cu Puterile din spaţiu şi s-a bucurat în simplitatea cunoştinţelor lui, de fericirea de a auzi vocea Cerului, de a fi povăţuit, condus şi ridicat la Lumină. 

Pe măsură ce omul se ridica în cunoaşterea materiei şi afla tot mai mult din legile care o conduc, cu cât viaţa lui se îndepărta de natură îndreptându-se tot mai mult spre sate şi oraşe, cu cât traiul lui devenea mai abundent şi mai luxos, cu atât mintea lui era mai distrată, până când a pierdut complet contactul cu Cei ce conduc viaţa şi ordinea în univers. Iniţial era conştient de existenţa unei lumi invizibile cu care intra în relaţie, dar mai târziu nu-şi mai aduse aminte de ea, materialismul copleşindu-l cu desăvârşire. Cu toată suferinţa, cu toată dragostea şi lumina pe care a semănat-o pe pământ Fiul iubit al Tatălui ceresc, omul tot nu a devenit mai bun, mai iubitor de aproapele lui. Răul lua proporţii din ce în ce mai mult.

 Aşadar, către mijlocul secolului trecut, cu învoirea Celui Atotputernic, din lumea invizibilă se coborâră spiritele celor morţi, manifestându-se printre oameni prin diferite mijloace. Misterele sanctuarelor orientale au reînviat, fenomenele oculte din Evul Mediu s-au reînnoit - se născu spiritismul. La început manifestările erau inferioare: mesele se învârteau ca într-un dans nebun, obiectele se mişcau de la un loc la altul fără să fie atinse, zidurile vibrau, mobilele trosneau şi loviturile se auzeau în diferite obiecte şi în podea. Existau o serie de fenomene, e drept vulgare, dar nu mai puţin convingătoare, potrivit timpului şi stării de spirit pozitive a societăţii moderne.

Aceste fenomene vorbeau simţurilor, pentru că ele sunt porţile care duc la înţelegere. Aceste impresii deşteaptă în om surpriza, îl împing la cercetare şi mai apoi aduc convingerea. După o perioadă de fenomene grosolane, aceste manifestări îmbracă o nouă înfăţişare. Loviturile se ordonează, urmând după un alfabet convenţional stabilindu-se astfel comunicări inteligente. De acum lumea invizibilă intră în comunicare cu lumea terestră şi omul este zguduit în cunoştinţele şi în credinţa lui. Află că există un spirit nemuritor, află scopul lui pe pământ şi ţelul către care este destinat să ajungă. Ca şi creştinismul la începutul lui, şi spiritismul în primele timpuri a fost batjocorit, calomniat, persecutat, pentru că aducea la cunoştinţă lucruri noi pe care ştiinţa nu le putea explica. Dar timpul îşi face opera lui. Omul vede, reflectează, oscilează şi mai apoi se convinge.