A fost o scriitoare de talent, poetă, traducătoare, lingvistă, călătoare neobosită, exploratoare şi alpinistă experimentată, arheolog, istoric, antropolog, diplomat, a creat o naţiune, a înscăunat un rege, însă ne mai putem gândi şi la alte roluri, profesii, preocupări pe care le-a avut, jucat sau exercitat cu egală strălucire, pricepere, seriozitate şi graţie. La toate acestea, dacă adăugăm căldura şi înţelegerea umană, devotamentul şi generozitatea, dar şi caracterul independent, ne vom putea apropia de o posibilă schiţă de portret al lui Gertrude Bell (1868-1926), supranumită Regina Deşertului. La aproape un veac de la dispariţia ei, este greu de găsit un personaj capabil să adune laolaltă toate aceste însuşiri, cu atât mai puţin o femeie din acele timpuri, arareori lăsată să joace un rol în marile decizii politice. înzestrată cu o inteligenţă ieşită din comun, impetuoasă şi neobosită, Gertrude Bell s-a născut într-o familie foarte bogată din Durham, cu convingeri liberale şi legături în mediile politice, intelectuale şi diplomatice. Bunicul ei, Sir Isaac Lowthian Bell, care a întemeiat şi a dezvoltat industria cărbunelui în acea parte a Angliei, dând de lucru, se spune, la 40 000 de locuitori ai ţinuturilor învecinate, a fost o personalitate impunătoare, cu o energie şi o forţă deosebite. Mai târziu a devenit membru al Parlamentului şi a fost înnobilat de Regină, primind titlul de baronet. Se pare că de la bunicul Lowthian a moştenit Gertrude, pe lângă o avere considerabilă, vitalitatea şi voinţa neînduplecată. Tatăl, Hugh Bell, era un bărbat fermecător, cultivat şi afectuos, deşi susţinea reguli de educaţie foarte stricte, după modelul epocii. Se poate crede că Gertrude îşi datorează măcar în parte evoluţia neobişnuită, în perfect acord cu calităţile ei native, faptului că este marcată încă din fragedă copilărie de o sfâşietoare tragedie: mama ei, Mary Shield, se stinge curând după naşterea celui de al doilea copil, Maurice, când Gertrude are doar trei ani. Această tragedie clădeşte între tată şi fiică o legătură statornică de devotament şi de iubire, care îi modelează fiicei personalitatea. Spre deosebire de bătrânul Lowthian, Hugh Bell adora călătoriile, pasiune pe care avea să o împărtăşească mai târziu cu fiica sa. Deocamdată Gertrude locuieşte cu bunicii sau mătuşile ei, iar Hugh se recăsătoreşte după câţiva ani cu Florence OllifFe, care devine îndată o a doua mamă tandră şi devotată; cu anii, familia lor se măreşte cu încă trei copii. Aceşti ani, întretăiaţi de despărţiri, nu ştirbesc cu nimic afecţiunea ce îi leagă pe Gertrude şi pe tatăl ei, ci constituie începutul unei corespondenţe neîntrerupte. Despărţirea de familie o va face să umple golul cu scrisori ce vor conţine detalii tot mai exacte şi consideraţii tot mai interesante. Ele dovedesc sete de aventură, o cunoaştere crescândă şi bucuria de a le împărtăşi cu cei apropiaţi. îşi continuă studiile, mai întâi istorie şi limba engleză, la Queens College, Londra, pe care le încheie cu calificative maxime şi unde începe să-şi exerseze abilitatea formulării şi nuanţării limbajului diplomatic, fără a renunţa la soliditatea argumentaţiei. Iată, de pildă, cum comentează un mod de exprimare dintr-o lucrare timpurie: „Greşeala din eseul meu a fost că am încercat să dovedesc că Cromwell avea dreptate, când nu era nevoie decât să afirm că nu greşea, ceea ce este foarte diferit.” (Citat din H.V.F. Winstone, Gertrude Bell, Londra, Melbourne, New York, 1980, p. 15). într-adevăr!