ÎNTR-O LUME DECĂZUTĂ 

Din punctul de vedere al lui Dumnezeu, existența lumii este o rușine. Aceasta este ceea ce învățau gnosticii. Nici lumea, nici noi nu trebuia să existăm vreodată. Inexistența este o perfecțiune de cel mai înalt rang; de îndată ce ceva intră în existență, este degradat. În gnosticism, lucrurile nu există - ele cad în existență. Orice cosmogonie gnostică ar oferi o descriere a evenimentului: ce declanșat, actorii implicați și cât de gravă a fost căderea. Această cădere este, de asemenea, locul unde începe drama umană.1 

Este, în mod semnificativ, o dramă a eșecului. Pentru că existența cosmică, argumentului gnostic, este urmașul unui eșec primordial. "Lumea", citim în Evanghelia gnostică a lui Filip, "a apărut printr-o greșeală". Cel care a creat-o "a vrut să o creeze nepieritoare și nemuritoare", dar "nu a reușit să își atingă dorința". Căci "lumea nu a fost niciodată nepieritoare și, de altfel, nici cel care a făcut lumea nu a fost."2 

Ca operă a aceluiași meșter incompetent care a modelat cosmosul, oamenii nu sunt într-o formă mai bună. Într-un fel sau altul, omenirea nu îndeplinește promisiunea sugerată de modelul său divin. În unele narațiuni gnostice despre creație, făuritorul lumii întrezărește arhetipul ființei umane, care se află în "creierul inteligibil al adevăratului Dumnezeu din cercul cel mai înalt"3 . 

El abia poate vedea - darămite să studieze - modelul. Cu toate acestea, el este îndrăgostit și atât de orbit de pasiune încât nu își dă seama că nu are abilitățile necesare pentru a aduce la existență un astfel de tip ideal. Rezultatul este deplorabil - atât de îndepărtat de original încât aproape orice urmă de asemănare a dispărut. Creatorul nu ar fi trebuit să încerce în primul rând, dar acum este prea târziu: omenirea a fost adusă la viață, iar eșecul este aici pentru a rămâne. Să luăm mitul creației pe care îl găsim la Saturninus, un autor gnostic care a trăit pe vremea împăratului Hadrian. Șapte făuritori de îngeri, povestea, au văzut "o imagine strălucitoare (eikon) coborând din puterea supremă și s-au străduit să o rețină". 

Ei nu au avut suficient timp să examineze obiectul în detaliu, dar au fost imediat cuceriți de ceea ce au zărit: "Să facem om după chipul și asemănarea lui". Și așa au făcut, spre regretul lor. Rezultatul a fost umanoid, dar, deoarece creatorii erau "prea slabi pentru a-i da puterea de a sta drept", creatura "zăcea pe pământ zvârcolindu-se ca un vierme"4 . 

Acea creatură suntem noi. Nu poți decât să te întrebi: Cine este acest creator neîndemânatic, inițiatorul unei situații stânjenitoare de asemenea proporții cosmice? Este demiurgul, zeul tuturor lucrurilor imperfecte - al corupției, al degradării și al întunericului. Demiurgul, în teologia gnostică, se opune celuilalt Dumnezeu, puterii supreme, principiului luminii, "necunoscutul", "cel ascuns", "cel fără nume" sau "Dumnezeul străin", așa cum îl numea Marcion.5 Faptul că demiurgul a adus lumea la existență ca un act ratat este prezent în aproape toate narațiunile cosmogonice gnostice, care întăresc același punct, iar și iar: crearea lumii a fost un eveniment nefericit, în care demiurgul nu ar fi trebuit să se implice, deoarece o astfel de lucrare era dincolo de capacitățile sale. 

El a fost condus de pasiune, ignoranță și imprudență. Demiurgul, scrie un istoric modern, "a avut defecte, a fost limitat și a fost un muncitor neserios", însă acest lucru nu l-a "împiedicat să creeze omenirea și universul pe care noi toți îl locuim încă"6 . Cercetătorii gnosticismului au atras divers atenția asupra evenimentului. Kurt Rudolph se referă la "episodul important" al creării lumii ca la "prezumția (hybris) a Demiurgului".7 Hans Jonas vorbește despre această divinitate, în mod deloc măgulitor, ca despre "un Creator orb și arogant", care își exercită stăpânirea asupra unui univers care este "produsul, ca și el, al greșelii și ignoranței."8 Alții se referă la creatorul lumii ca la un "demiurg incompetent și profund malevolent."9 Demiurgul gnosticilor este cea mai improbabilă dintre divinități: zeul eșecului. Singurul zeu pe care îl putem înțelege cu adevărat și care ne poate înțelege.