Cartea universitarului american Randall D. Law ne oferă o sinteză a violenţei politice manifestate pe o vastă plajă spaţio-temporală, de la Assurnasirpal al II-lea şi sicarii participanţi la războiul iudeo-roman, trecând prin secta musulmană a Asasinilor, teroarea iacobină, carbonari, anarhiştii ruşi, fără a-i omite pe comuniştii din Brigăzile Roşii italiene, pe luptătorii uruguayeni Tupamaros sau pe cei din Rote Armee Fraktion. Autorul vizează deopotrivă insurgenţa, ca rebeliune împotriva oricărui tip de statu-quo, cât şi derivele statului, care poate abuza de „monopolul violenţei legitime”, reprimându-şi propriii cetăţeni. Indiferent de metoda sau criteriilor lor de selecţie, cei care au studiat fenomenul terorist n-au ratat ocazia de a-i sublinia complexitatea, ramificaţiile simbolice şi polimorfismul. Prin simpla sa natură politică, actul terorist nu este niciodată „spontan”: el transpune o viziune filosofică, se profilează pe un fundal cultural şi reflectă o anumită ideologie, înscriindu-se totodată intr-un context istoric, cu toate particularităţile sale irepetabile. în ceea ce priveşte terorismul zilelor noastre, acesta este involuntar stimulat de presa clasică, dar şi de social media, care-i multiplică impactul emoţional, contribuind astfel la perversa lui „eficacitate”. într-o lume dominată de senzaţionalism tabloid, devenim - prin chiar efectul de catharsis al comentariilor din agora virtuală - „complicii” unor atrocităţi care se amplifică prin aprehensiunile noastre publice. Este însă terorismul şi o etichetă? Semantic vorbind, da, căci el îşi asociază un protocol, pune în scenă un ritual şi alimentează un şir de semnale fin codificate. De aici rezultă eternul echivoc în care pare înveşmântat. Căci „teroristul” şi „luptătorul pentru libertate” sunt ipostazele aceluiaşi fapt, citit din perspectiva puterii sau, dimpotrivă, a forţelor care i se opun. Eticheta terorismului funcţionează ca alibi al crimei sau al dreptăţii, în funcţie de locul din care porneşte discursul menit să condamne sau să justifice dinamica evenimentelor. Această lectură ambivalenţă creează destule dificultăţi. Căci istoria nu este decât istoriografie, reconstrucţie a posteriori. Nu avem acces la imediatul faptelor, ci numai la interpretarea lor, dictată de interesele „învingătorilor”. Memoria colectivă separă şi transfigurează, operând prin selecţii partizane. în definitiv, orice „cauză rea” este o „cauză bună” care a pierdut partida. Pentru a privi un eveniment ca atentat terorist, nu este nevoie doar să-i supravieţuieşti, ci şi să ai puterea de a o face... Prin urmare, terorismul nu este o prelungire hobbesiană a stării anarhice pe care filosofii moderni o atribuie omului primitiv, aflat în „stare naturală”. El presupune mereu premeditarea, constituirea unei structuri de comandă, capacitatea de acţiune în reţea, prozelitismul în favoarea unui mit politic eliberator şi fanatismul unor agenţi cinici sau, dimpotrivă, copleşiţi de magia naţionalităţii distructiv-creatoare.