INTRODUCERE 

L-am cunoscut pe Padre Pio în 1967, în anul dinaintea morţii sale. Era bătrîn, foarte bolnav. Mă dusesem la el, la San Giovanni Rotondo, pentru un reportaj jurnalistic şi am avut prilejul să-i vorbesc de două ori. Am rămas foarte impresionat. Nu atît pentru episoadele miraculoase care se povesteau despre el, cît pentru extraordinara forţă morală care se degaja din întreaga sa persoană. Să-l văd umblînd prin sacristie sau de-a lungul coridoarelor mănăstirii, încovoiat, tîrîndu-şi picioarele umflate, sprijinindu-se de ziduri pentru a nu se prăbuşi, era un chin. Suferinţa lui era enormă şi o “purta” fără să se plîngă, continuînd să i se “dăruiască” celui care avea nevoie de el. Cînd îşi înălţa capul şi privea în jur, ochii săi mari erau înflăcăraţi, nu de durere ci de o nesfîrşită bunătate. În 1969, anul de după dispariţia călugărului, am făcut o lungă anchetă jurnalistică despre viaţa şi faptele sale. Începeau să se audă zvonuri că imperiul economic apărut la San Giovanni Rotondo e pe cale de a se prăbuşi. Mulţi profeţeau că peste puţin timp nimeni nu va mai vorbi despre capucinul cu stigmate. Un grup de “prieteni ai lui Padre Pio”, reprezentat de padovanul Giuseppe Pagnossin, fiul lui spiritual, mi-a pus la dispoziţie o arhivă plină ochi cu documente foarte interesante şi inedite. Erau mii şi mii, legate şi ordonate pe volume. Studiind acele hîrtii, am descoperit ceea ce puţini cunoşteau despre Padre Pio: incredibila şi enorma suferinţă îndurată de-a lungul întregii sale vieţi, compusă din persecuţii, acuzaţii, calomnii, procese, condamnări, umilinţe, cele mai stăruitoare care se pot închipui. De atunci am continuat mereu să mă interesez de Padre Pio, strîngînd alte documente pe care acum le-am aranjat în acest volum. Cartea mea nu pretinde să fie o biografie critică. Am schiţat o “cronică” a vieţii călugărului, sprijinindu-mă în primul rînd pe mărturiile directe ale persoanelor care l-au cunoscut îndeaproape. De obicei, cînd se scrie despre Padre Pio, tendinţa este de a se pune în evidenţă aspectul lui de penitenţă, conferindu-i-se personalităţii un aspect de tip obscurantist şi medieval. Dar asta e inexact. Padre Pio a fost şi rămîne omul speranţei. 

De-a lungul întregii sale existenţe, în mijlocul celor mai mari şi mai obscure dificultăţi, a continuat mereu să privească înainte cu optimism, încredere şi iubire. Avea iniţiative măreţe şi o credinţă care provoca miracolele. Era un om care credea în progres: spitalul său în slujba bolnavilor s-a aflat în frunte, încă de la început. Viaţa lui privată n-a fost niciodată înrobită în faţa convenţiilor sau a regulilor lipsite de sens. Era de o foarte blîndă afecţiune. Iubea oamenii. Plîngea alături de cei disperaţi, suferea pentru ei, rîdea cu cei ce erau mulţumiţi. Uneori avea reacţii bruşte. Pînă şi în faţa copiilor bolnavi. Un confrate al său, părintele Pellegrino, s-a plîns de acest lucru. Padre Pio i-a răspuns: “Mă comport astfel pentru a nu mă lăsa dominat de emoţie. Văzînd oamenii care suferă, îmi vine să plîng şi atunci nu-mi mai pot duce la bun sfîrşit faptele.” Din punct de vedere religios, Padre Pio are o măreţie indiscutabilă. Cardinalul Siri, într-un interviu, mi-a spus: “Cu stigmatele pe care le-a purtat toată viaţa şi cu celelalte suferinţe fizice şi morale, Padre Pio atrage atenţia oamenilor asupra trupului lui Isus ca mijloc de mîntuire. Isus a murit pe cruce pentru oameni, iar pe temelia acestui adevăr, unul din cele mai importante în religia noastră, se înalţă întreaga teologie a mîntuirii. E un adevăr atît de important încît, de cîte ori oamenii, de-a lungul istoriei, l-au uitat ori au încercat să-l falsifice, Dumnezeu a intervenit totdeauna prin evenimente, fapte, minuni. În vremea noastră, ispita de a uita realitatea trupului lui Cristos e foarte mare. Iar Dumnezeu ne-a trimis acest om cu datoria de a ne reaminti adevărul.” Dar Padre Pio nu e doar un mare sfînt. În el se regăsesc toate fenomenele tipice ale experienţelor yoga, ale doctrinelor orientale, ale lumii paranormale: bilocaţia, levitaţia, citirea gîndurilor, premoniţia, clarviziunea. Prietenului său Angelo Battisti, care îl întreba în legătură cu aceste fapte, într-o zi i-a spus: “Angiolino, eu sînt o taină chiar şi pentru mine însumi”.