Aţi ştiut întotdeauna că veţi deveni scriitor? 

Nu. Dar la un moment dat, în adolescenţă, am înţeles că fantasmele mele masturbatorii erau mult mai detaliate decât cele ale prietenilor mei apropiaţi. La ei era ceva clar, precis ca o fotografie făcută la scena crimei. La mine erau obstacole, conflicte, personaje bine conturate. Trebuia să cred în fantasmele mele ca să mă simt excitat de ele. Aşa că le-am construit până la cel mai mic amănunt. Îmi amintesc că într-o noapte, patru buni prieteni dormeau în saci de dormit în pivniţa casei lui Hagai Carmeli din Ramot, şi fiecare şi-a povestit fantasma. Eu am vorbit ultimul, şi până am terminat de vorbit, toţi adormiseră, în afară de Ari, care, înainte de a-şi închide fermoarul sacului, mi-a spus cu o voce adormită: băiete, am impresia că vei deveni scriitor, dar ar trebui să înveţi când să te opreşti. Ce vă îndeamnă să scrieţi? Meira, învăţătoarea mea, ne-a cerut să scriem un jurnal în vacanţa de Pesah. Am luat un caiet la Ras Burqa, şi din când în când urcam pe coline şi scriam despre lumea de sub apă şi despre lumea de deasupra apei. Apoi, părinţii mei au hotărât să se mute din Ierusalim la Haifa. 

Am scris câteva poezii de protest împotriva mutării, dar, aşa cum se întâmplă de multe ori cu poeziile de protest, nu a ajutat. Pe urmă, în clasa a douăsprezecea, la spectacolul de sfârşit de an, Tali Leshem a cântat la flaut. Voiam să fiu cât mai aproape de ea, sperând că mă va remarca, dar nu aveam nici un talent – nici să cânt la vreun instrument, nici să dansez, aşa că m-am oferit să scriu cuvintele pentru cântecele spectacolului. În armată i-am scris scrisori lui Tali. Credeam că, dacă va primi câte o scrisoare de la mine în fiecare zi, n-o să mă părăsească pentru unul care vine acasă mai des. Din America de Sud, după armată, i-am scris scrisori lui Dikla. Uneori îi povesteam despre ce se întâmpla în excursie, alteori inventam lucruri care nu se întâmplaseră. Mi-am dat seama că scriam cu mai multă plăcere despre ceea ce nu se întâmplase. M-am despărţit de Dikla chiar înainte de a mă înscrie la primul atelier de creative writing, după licenţă, şi toate cuvintele pe care le-am scris acolo, şi poate de atunci şi până acum, au fost o încercare de a umple golul imens care s-a deschis la plecarea ei. După un an, Dikla şi cu mine ne-am împăcat. 

Au urmat câteva decizii pe care le-am luat în viaţa mea: Căsătorie. Copii. Împrumut la bancă. Viaţa intrase pe un curs prea strâmt, iar scrisul era tot ce rămăsese în afara acestui curs prea strâmt. Viaţa pe care nu am putut-o trăi am scris-o. A mers vreo câţiva ani, a anesteziat puţin nostalgia, însă apoi Ari s-a îmbolnăvit. Iar Shira s-a dus la internat. Şi Dikla a încetat să mai aibă încredere în mine. Şi a început un fel de perioadă din aceea. Mi se pare că se numeşte criză. Am crezut că va trece în câteva luni, dar m-am înşelat. Din exterior, oamenii nu văd, dar eu ştiu că mă scufund. Şi mai ştiu că acum scriu ca să mă salvez.