Călătoria în junglă nu a fost ideea mea. Dacă această idee mi-ar fi trecut prin minte, aş fi exilat-o imediat în acea porţiune a creierului meu unde sunt ţinute sub cheie, ca să se ofilească şi să moară, lucruri pe care ar trebui sd k fac fntr-o bună ;:_i, dar din fericire nu k voi face niciodată. Ideea a fost a fiicei mele, McKenna. Cu trei luni înainte de a termina liceul, profesorul de sociologie a oferit clasei ei ocazia de a merge în America de Sud într-o misiune umanitară. McKenna a devenit obsedată de idee şi m-a întrebat dacă n-aş vrea s-o însoţesc într-o asemenea excursie - un fel de ieşire tată-fiică în jungla amazoniană. Am acceptat. Patru luni mai târziu mă aflam, alături de ea şi de o duzină de foşti colegi de-ai ei, în aeroportul din Salt Lake City, îmbarcându-ne într-un avion cu destinaţia Lima, Peru. 

Deşi nu ştiam acest lucru, eram primul grup pe care ghizii noştri îl conduceau în Amazon - fapl pe care l-am descoperit 24 de ore mai târziu, în adâncul unei jungle mişunând de anaconde, jaguari şi păianjeni cât palma de mari. După două zile de călătorie am rămas fără mâncare. Mai multe zile am trăit cu fructe din junglă şi cu peşti piranha pe care îi prindeam în râu. (Piranha nu are gust prea rău - cam ca de pui.)

După mai multe zile de călătorie am ajuns în sătucul unde ne-am stabilit clinica. Localnicii Quechuan ne aşteptau. Misiunea noastră umanitară avea trei scopuri: să predăm noţiuni elementare de igienă, să îndreptăm dinţi şi să corectăm defecte de vedere. Am fost însărcinat cu cel de-al treilea. Opticianul care ne însoţise făcea un examen medical, apoi îmi întindea o retetă de ochelari pe care încercam să o onorez căutând prin sacii cu ochelari uz.aţi aduşi cu noi prin junglă. Treaba fiicei mele era să aibă grijă de copii, în timp ce doctorii le tratau părinţii. întipărită pe veci în memoria mea este amintirea tandră a lui McKenna fub,ind, cu prefăcută groază, de o hoardă de băieţei pe jumătate dezbrăcaţi, care râdeau atât de tare că uneori se prăbuşeau la pământ, ţinându-se de burtă. Când am plecal din sat, copiii s-au adunat în jurul ei şi ea i-a îmbrăţişat pe fiecare în parte. Ne-am aşezat împreună în spatele autobuzului, şi a rămas tăcută. 

După câteva minule am întrebat-o ce a învăţat din această experienţă. S-a gândit o clipă, apoi a spus: - Îi iubim pe cei pe care îi slujim. Am continuat drumul cu barca pe mâlosul Rio Madre de Dios, ajungând în cele din urmă la un luminiş din junglă. O pistă de aterizare. Am urcat la bordul unui avion de marfă şi am zburat către sud, spre Cuzco, de unde am luat autobuzul spre Amj, până la o hacienda căzută în paragină. Hacienda fusese cândva magnifică, cu elegante dale de gresie şi lemnărie complicată. Avea o curte pavată cu piatră, un balcon şi o clopotniţă. Dar opulenţa secolelor trecute dispăruse, iar ceea ce rămăsese, putred şi distru.s, abia dacă oferea un adăpost cumsecade băieţilor orfani pe care îi găzduia. Locul se numea El Girasol - Floarea-Soarelui - şi se ocupa de salvarea copiilor străzii. Dintre toţi oamenii pe care i-am cunoscut pe acest tărâm mistic, aici l-am întâlnit pe cel mai memorabil: un american pe nume Paul Cook.