În copilărie, toţi mă ştiau drept băiatul a cărui mamă fugise cu un englez. Bărbatul era, de fapt, neamţ, dar în orăşelele din India de atunci, toţi străinii albi erau consideraţi britanici. Lipsa asta de interes pentru acurateţe îl irita pe eruditul meu tată, chiar şi în situaţia lui disperată de soţ care-şi pierduse nevasta în faţa altui bărbat. Ziua în care a plecat mama a fost la fel ca oricare alta. O dimineaţă obişnuită, din timpul musonului. Aveam nouă ani şi eram elev la Şcoala St. Joseph, nu departe de casa noastră, la doar cincisprezece minute de mers cu bicicleta. Bicicleta mea era încă puţin prea mare pentru mine. 

Purtam uniformă: cămaşă albă, pantaloni scurţi albaştri şi pantofi de un negru strălucitor dimineaţa, ce ajungea un soi de maro prăfuit până la amiază. Părul lins era tăiat drept deasupra sprâncenelor şi dimineaţa îmi stătea ca o bască umedă lipită de cap. 

Mama era cea care obişnuia să mă tundă, aşezându-mă pe un scaun în curtea interioară de lângă bucătărie, şi în jumătatea de oră cât dura tunsul, singurele cuvinte rostite erau variaţiuni pe tema „Cât mai durează?“ şi „Nu te mai mişca.“ În fiecare dimineaţă, mă jucam cu soneria bicicletei până ce ieşea mama, cu sariul de noapte mototolit, părul zburlit şi faţa umflată de somn. Venea şi se sprijinea moale de unul dintre stâlpii albi ai verandei de parcă ar fi vrut să adoarmă la loc, aşa, în picioare. Se trezea târziu şi vara, şi iarna. Zăbovea în pat cât de mult putea, strângându-şi la piept perna. Banno Didi, ayah1 a mea, mă trezea şi mă pregătea pentru şcoală, iar eu, la rândul meu, o trezeam pe mama. Spunea că eram ceasul ei deşteptător. 

1. „Doică“, în special de origine indiană. Mamei nu-i păsa cum arată şi totuşi făcea impresie mereu, îmbrăcată elegant sau mânjită cu vopsea pe frunte. Când picta stând afară în soare, purta o pălărie de paie cu boruri largi şi o panglică roşie în care-şi prindea flori, pensule, pene, orice îi atrăgea atenţia. Nici una dintre mamele prietenelor mele nu purta pălărie, nici nu se căţăra în copaci, nici nu mergea cu bicicleta. Mama, da – făcea toate astea. În prima zi când a încercat să înveţe singură să-şi ţină echilibrul pe bicicletă, nu s-a lăsat şi a continuat, aşa, clătinându-se, căzând, lingându-şi sângele de pe julituri, luând-o de la capăt, iar şi iar. Râdea în hohote, arătându-şi toţi dinţii ca un lup, spunea tata. 

A intrat cu bicicleta în ghivecele aliniate în faţa verandei de la intrare, părul ei lung s-a desfăcut, ochii îi scânteiau, iar sariul i s-a rupt la genunchi. Dar s-a ridicat şi a fugit înapoi la bicicletă. Nu-mi amintesc să fi fost ceva diferit la mama, să-mi fi părut schimbată în cele câteva ore de dinainte să fugă cu englezul care era, de fapt, neamţ. În dimineaţa aceea, norii pântecoşi şi cenuşii aşteptau în rând, atât de jos, încât aproape-i atingeai. Când a ieşit din casă să mă conducă, mama a privit în sus, la cer, ş