Cei invinsi. De ce nu s-a putut încheia războiul pdf gratis

Ambele tabere, de învingători și de învinși, au fost distruse. Toți împărații sau succesorii lor au fost măcelăriți sau detronați... Cu toții au fost învinși; pe toți i-au lovit nenorocirile; toate eforturile depuse au fost în zadar. Nu s-a câștigat nimic... Supraviețuitorii, veteranii nenumăratelor zile de luptă, s-au întors, fie purtând laurii victoriei, fie aducând veștile dezastrului, la casele lor deja înghițite de catastrofă.

Acest război nu este sfârșitul, ci începutul violenței. Este focul în care i se vor modela lumii noi granițe și comunități. Noi matrițe caută să fie umplute cu sânge, iar puterea va fi impusă cu forța.

9 septembrie 1922 a fost momentul în care patimile stârnite de un deceniu de război s-au dezlănțuit asupra orașului Izmir (cunoscut și sub numele său antic de Smirna). În vreme ce cavaleria turcă își făcea intrarea în orașul care fusese cândva cel mai prosper și mai cosmopolit din întregul Imperiu Otoman, majoritatea creștină a populației privea desfășurarea evenimentelor într-o expectativă agitată. Izmir era un oraș în care musulmanii, evreii, armenii și creștin-ortodocșii greci trăiseră împreună, în condiții mai mult sau mai puțin pașnice, vreme de secole. Însă aproape zece ani de război transformaseră relațiile interetnice ale orașului. După ce pierduse imensele sale teritorii europene aproape în întregime, în urma Războaielor Balcanice din 1912– 1913, Imperiul Otoman intrase în Marele Război ca aliat al Germaniei, în august 1914, și ajunsese încă o dată de partea celor învinși. 

Deposedat de tărâmurile arabe situate în ceea ce mai târziu avea să fie cunoscut ca Orientul Mijlociu, învinsul Imperiu Otoman și populația sa turco-musulmană umilită s-au confruntat destul de repede cu o altă amenințare: încurajată de primministrul britanic David Lloyd George, o armată greacă de invazie a debarcat în Izmir în 1919, hotărâtă să pună bazele unui imperiu în teritoriile populate parțial de creștini din Asia Mică.¹ După un conflict crunt de trei ani, care a fost marcat de atrocități comise atât împotriva musulmanilor, cât și a creștinilor, soarta războiului s-a întors decisiv împotriva grecilor. Ademenite în adâncul Anatoliei Centrale de către abilul lider al naționaliștilor turci, Mustafa Kemal, trupele grecești, iremediabil suprasolicitate și conduse cu incompetență, s-au prăbușit după ce Kemal – mai bine cunoscut după viitorul său nume onorific, Atatürk („tatăl turcilor“) – a lansat o contraofensivă importantă în vara anului 1922. 

Retragerea pripită a armatei grecești învinse, însoțită de jafuri, crime și incendii îndreptate împotriva populației musulmane din Anatolia Occidentală, a condus la temeri justificate de represalii în rândul populației creștine din Izmir. Însă asigurările înșelătoare venite din partea autorităților grecești de ocupație din oraș și prezența a nu mai puțin de 21 de nave de război ale Aliaților, ancorate în portul din Izmir, i-au făcut pe greci și pe armeni să trăiască într-o falsă senzație de siguranță. Având în vedere că Aliații occidentali – în special Marea Britanie – încurajaseră cucerirea ateniană a Izmirului, fără îndoială că aceștia urmau să intervină pentru a proteja populația creștină de represaliile musulmane.