Gladys Jordan şedea teapănă pe marginea scaunului, cu picioarele strîns lipite, ca şi cum ar fi fost gata să ţîşnească în clipa următoare. Degetele ei, încordate ca nişte gheare, se încleştau fără odihnă, oprindu-se doar pentru a îndepărta o şuviță de păr cărunt ce-i cădea peste ochi, ca să-şi reia apoi frămîntarea nervoasă. Pe fişa ei de observație scria că are cincizeci şi trei de ani. Arăta ca de şaizeci şi cinci. Pe scaunul alăturat, John, soțul ei, îşi încrucişase braţele şi şedea cu un aer îmbufnat. Era un bărbat îndesat, puternic, care părea bine hrănit, dar nu gras. Cei cincizeci şi patru de ani petrecuți în aer liber se citeau pe fața lui bronzată, cu încrețituri în jurul ochilor. Ca antreprenor în construcții, se bucura de o reputație fără pată, fiindeă respecta intocmai contractele şi întotdeauna preda lucrările la termen. .„Sunt aici pentru că a vrut Gladys să vin“, spuse el. „Nu cred că un psiholog ne-ar putea ajuta. E prea tirziu". John Jordan refuza să lase garda jos. Anii de experienţă la Clinica Minirth-Meier ne făceau să înţelegem obiecţiile nerostite ascunse de apărarea lui John Jordan, aşa că am recunoscut acest lucru în fața lui: „Este foarte posibil să simți că ai făcut o greşeală venind aici“, am spus. „Dacă ceri ajutorul unui psiholog sau psihiatru înseamnă că eşti prea slab ca să-ți rezolvi singur problemele; dar judeci greşit lucrurile, pentru că, în fond, cu asta se ocupă psihologia. La urma urmei, oamenii sănătoşi îşi pot controla în permanenţă comportamentul şi sentimentele. Cam asta simţi tu?" ..Aveţi dreptate." John, înteleg că ți-ai început afacerea pornind aproape de la zero." „Am început de îndată ce am terminat liceul, cu o furgonetă veche." „Cîte maşini ai acum?"