Nu știu foarte bine în ce constă realismul visceral. Am șaptesprezece ani, mă numesc Juan García Madero, sunt student în primul semestru la Drept. Eu nu voiam să studiez Dreptul, ci Literele, dar unchiul meu a insistat și până la urmă am cedat. Sunt orfan. O să fiu avocat. Asta le-am spus unchiului și mătușii mele și apoi m-am încuiat în camera mea și am plâns toată noaptea. Sau cel puțin o bună parte de noapte. Pe urmă, cu aparentă resemnare, am intrat la glorioasa Facultate de Drept, dar după o lună m-am înscris la atelierul de poezie condus de Julio César Álamo, la Facultatea de Litere și Filosofie, și astfel i-am cunoscut pe realiștii viscerali sau viscerealiștii sau chiar vicerealiștii cum le place să își spună uneori. Până atunci fusesem la atelier de patru ori și niciodată nu se petrecuse nimic, ceea ce e un fel de a vorbi, fiindcă dacă stai să te gândești mereu se petrecea câte ceva: citeam poezii și Álamo, în funcție de dispoziție, le lăuda sau le desființa; citea cineva, Álamo critica, citea altcineva, Álamo critica, iar mai citea unul, Álamo critica. Uneori Álamo se plictisea și ne cerea nouă (celor care nu citeam în momentul acela) să criticăm și noi, și atunci noi criticam și Álamo se apuca să citească ziarul. Metoda era perfectă pentru ca nimeni să nu fie prieten cu nimeni sau ca prieteniile să se cimenteze într-o atmosferă maladivă și de ranchiună. Pe de altă parte nu pot spune că Álamo era un critic bun, cu toate 7 că vorbea mereu de critică. Acum cred că vorbea ca să vorbească. Știa ce este o perifrază, nu foarte bine, dar știa. Dar nu știa ce este un pentapod (care, cum știe toată lumea, în metrica clasică este un sistem de cinci picioare), și nu știa nici ce este un nicarheu (care este un vers asemănător cu falaicul), nici ce este un tetrastih (care este o strofă de patru versuri). De unde știu că nu le știa? Pentru că am comis eroarea, în prima zi de atelier, să-l întreb. Nu știu ce naiba mia venit. Unicul poet mexican care știe pe dinafară chestiile astea este Octavio Paz (marele nostru dușman), restul habar n-au, cel puțin așa mi-a spus Ulises Lima la câteva minute după ce m-am alăturat și am fost acceptat prietenește în rândurile realismului visceral. A-i pune acele întrebări lui Álamo a fost, cum mi-am dat seama curând, o dovadă a lipsei mele de tact. La început am crezut că zâmbetul pe care mi-l adresa se datora admirației. Pe urmă mi-am dat seama că era mai degrabă dispreț. Poeții mexicani (presupun că poeții în general) te detestă când le amintești de ignoranța lor. Dar eu nu m-am lăsat intimidat și după ce mi-a făcut praf două poeme la a doua ședință la care asistam, l-am întrebat dacă știe ce este un rispetto. Álamo a crezut că îi cer respect pentru poeziile mele și s-a lansat într-un discurs despre critica obiectivă (ca să nu-și piardă obiceiul), ce este un teren minat pe care trebuie să-l traverseze orice tânăr poet, etcetera, dar nu l-am lăsat să continue și după ce i-am explicat că niciodată în scurta mea viață nu cerusem respect pentru creațiile mele i-am pus aceeași întrebare, încercând de data asta să o formulez cât mai clar posibil.