Caracterul olandezilor este indisolubil legat de relieful ţării lor. Teritoriul naţional este atât de plat, încât chiar şi vacile bălţate ies în evidenţă atunci când priveşti în zare. Aşa se face că olandezii sunt obişnuiţi cu orizonturile largi şi îndepărtate şi cu o bună luminozitate. Libertatea, deschiderile ample şi buna vizibilitate sunt esenţiale pentru ei. Puţini ar fi fericiţi dacă s-ar vedea nevoiţi să trăiască într-un ţinut împădurit. Când unul dintre cunoscuţii romancieri olandezi le-a oferit cadou părinţilor săi, la cea de-a cincizecea aniversare a căsătoriei, o excursie în Elveţia, a fost uimit să-i vadă revenind în ţară după nici două zile. Mama lui era teribil de dezamăgită. De la fereastra camerei de hotel, i-a explicat ea, nu avea nici o privelişte pentru că o blocau munţii. Peisajul olandez este plat şi tern. Intruziunile, precum copacii, apar în modele şi aranjamente ordonate. Apa, care ameninţă să copleşească întreaga ţară, este dirijată în canale drepte. Controlul şi moderaţia sunt la fel de importante şi în comportamentul uman. „Copacii înalţi sunt cei mai bătuţi de vânt”, avertizează olandezii, care folosesc pentru a defini excesele termenul overvloed, „revărsare” – ca şi când apa ar fi dat deja peste marginea digurilor. În Olanda, persoanele extravagante nu cheltuiesc banii peste măsură, ci îi „varsă”. Teritoriul olandez este luminos, dar nu strălucitor – un tărâm al nuanţelor de verde, cenuşiu şi maro. Această schemă coloristică a fost preluată şi în oraşe, unde clădirile sunt construite în principal din cărămidă brună, iar legislaţia locală stipulează că uşile de la intrare trebuie să fie vopsite în aceeaşi nuanţă de verde. Când Van Gogh şi-a părăsit ţara natală pentru regiunile mai însorite şi mai accidentate din sudul Franţei, a renunţat în picturile sale la tuşele calme, carnale, de maro, ale Mâncătorilor de cartofi, a trecut la nuanţe mai ţipătoare şi a înnebunit.