Era vară când directorul ziarului m-a întrebat dacă vreau să fac un tur prin lume, oprindu-mă cu precădere în Orient. Bineînțeles, a precizat el, trebuia să aștept să se încheie anotimpul Marilor Ploi: pe scurt, trebuia să plec iarna. Expresia Marile Ploi face mereu o impresie aparte, ca atunci când spui „ducele de Norfolk mi-a povestit…” sau „cunoști cumva restaurantul acela de pe strada Cehov din Leningrad?…”. Până și un jurnalist obișnuit să călătorească în țări îndepărtate, care nu-și mai face nici o iluzie în privința excepționalității anumitor călătorii, sfârșește prin a rămâne impresionat și a deveni dintr-odată interesat.

„De ce nu?”, i-am răspuns. „Ce-ar trebui să fac în Orient?” Ar fi trebuit să fac un reportaj despre femei. În clipa aceea, expresia Marile Ploi și-a pierdut dintr-odată farmecul. Evit mereu, pe cât posibil, să scriu despre femei sau despre problemele care le privesc. Nu știu de ce, dar subiectul acesta mă face să mă simt inconfortabil, mi se pare de-a dreptul ridicol. Femeile nu sunt cine știe ce faună exotică și nunțeleg de ce trebuie să constituie, mai ales prin ziare, un subiect aparte: la fel ca sportul, politica sau buletinul meteorologic. Cel de Sus a creat bărbați și femei ca să stea împreună și, dat fiind că acest lucru poate să fie foarte plăcut, orice ar spune anumiți deviaționiști, să tratezi femeile de parcă ar trăi pe o altă planetă unde se reproduc prin partenogeneză mi se pare lipsit de sens. Ceea ce îi interesează pe bărbați le interesează și pe femei: cunosc bărbați (absolut normali, atenție!), care citesc Harper’s Bazaar¹ și femei (absolut normale, atenție!) care citesc „în profunzime” din Times: asta nu-nseamnă că sunt mai cretini sau mai cretine decât alții. Așa încât, când cineva mă-ntreabă: „Dumneavoastră scrieți pentru femei?” sau „Dumneavoastră scrieți despre femei?”, mă înfurii. De data asta însă, pentru că era vorba despre Marile Ploi, am avut grijă să nu-mi pierd cumpătul. I-am răspuns că urma să mă gândesc. Și m-am gândit. Eram gata să renunț la Marile Ploi, mai degrabă decât să plec fără să cred în acel reportaj.

Luni de zile, într-adevăr, părea că-mi luasem gândul de la el. Apoi a intervenit o întâmplare neașteptată. O fată pe care o cunosc de multă vreme m-a invitat la cină și, pe la jumătatea mesei, a izbucnit în plâns, mărturisindu-mi că era nespus de nefericită. Era o fată de succes: independentă, frumușică, cu o casă în care putea să facă ce voia, cu o meserie la care se pricepea mai bine decât bărbații; în sfârșit, una dintre fetele acelea despre care lumea spune că sunt norocoase și că au tot ce și-ar putea dori o femeie. Lumea, și mai ales eu, nu bănuia nici pe departe că ea ar putea să se simtă nefericită. Și, ca să o consolez, i-am reamintit toate lucrurile pe care le avea. „Ce proastă ești”, a scâncit ea suflându-și nasul. „Eu mă plâng tocmai pentru tot ce am. Te simți mai fericită dacă te gândești c-ai putea să faci ce fac bărbații și s-ajungi chiar președintele Republicii? Doamne, cât de mult aș vrea să mă fi născut într-una dintre țările alea unde femeile nu înseamnă nimic! Oricum suntem un sex inutil.”