M-am născut în oraşul Bombay… cândva demult. Nu, nu merge, n-am cum să scap de dată: m-am născut la maternitatea doctorului Narlikar pe data de 15 august 1947. La ce oră? Contează şi ora. Fie: noaptea. Nu, e important să fii mai… De fapt, când a bătut de miezul nopţii. Limbile ceasului s-au împreunat respectuos la naşterea mea. Of, hai, zi-i odată: exact în clipa când India a ajuns independentă, am venit şi eu pe lume. S-a gâfâit zdravăn în jurul meu. Iar dincolo de geamuri, focuri de artificii şi lume ca la urs. După câteva clipe, taică-meu şi-a scrântit degetul mare de la picior, dar accidentul lui a fost un fleac pe lângă ce mi se întâmplase mie în acel moment al beznei, căci, din cauza tiraniilor oculte ale ceasurilor care salutau cumpătat, fusesem încătuşat misterios de istorie, cu destinele indisolubil legate de cele ale ţării mele. Pe durata următoarelor trei decenii, nu aveam cum să scap. Ursitoarele îmi ghiciseră viitorul, ziarele îmi anunţaseră apariţia, politicienii îmi confirmaseră autenticitatea. Nu mi se dăduse voie să spun nimic în chestiunea asta. Eu, Saleem Sinai, poreclit ulterior Mucea, Pocilă, Cheliosul, Smârcâici, Buddha şi chiar Ţăndărel-de-Lună, mă încâlcisem adânc în Soartă – o implicare primejdioasă, în cel mai bun caz. Iar pe vremea aia nu puteam nici măcar să-mi şterg nasul. 

Oricum, la ora asta, timpul (care nu-mi mai foloseşte la nimic) e pe sfârşite. În scurtă vreme o să am treizeci şi unu de ani. Poate. Dacă-mi dă voie corpul meu şubrezit şi în piuneze. Dar nu trag nădejde că o să-mi salvez viaţa, după cum nu pot să mă bizui pe o mie de nopţi şi încă una. Trebuie să lucrez rapid, mai repede ca Şeherezada, dacă vreau ca până la urmă să însemn – da, să însemn – ceva. Recunosc deschis: mai presus de orice, mi-e frică de absurditate. Şi sunt atâtea poveşti de spus (prea multe), un asemenea belşug de vieţi, evenimente, miracole, lumi şi zvonuri împletite între ele, un amalgam atât de dens al improbabilului şi lumescului! Am fost un înghiţitor de vieţi; şi chiar dacă o să vreţi să mă cunoaşteţi doar pe mine, o să trebuiască să-i daţi pe gât pe toţi. Multitudini mistuite se freacă şi se lovesc una de alta înăuntrul meu; şi, călăuzit de amintirea unui cearşaf mare şi alb, cu o gaură aproximativ circulară şi cam de douăzeci de centimetri diametru chiar în centru, prinzându-mă de visul acelui pătrat de pânză găurit şi mutilat care e talismanul meu – Sesam, deschide-te –, trebuie să mă înham la munca de reconstituire a propriei vieţi din clipa când a început efectiv, cu treizeci şi doi de ani înainte de naşterea aceea concretă, prezentă, vestită de ceasuri şi mânjită de sângele crimei. (Întâmplător, şi cearşaful e pătat cu trei picături de un roşu învechit. Cum stă scris în Coran: Recită, în numele Domnului şi Creatorului tău, care l-a zămislit pe Om din cheaguri de sânge.) Într-o dimineaţă din Kashmir de pe la începutul primăverii lui 1915, bunicul meu, Aadam Aziz, s-a lovit de o moviliţă de pământ îngheţat pe când încerca să se roage. Trei stropi de sânge i-au curs din nara stângă, s-au întărit iute în aerul rece şi i s-au aşternut în faţa ochilor pe covoraş, prefăcuţi în rubine. Mişcându-se ca să ajungă să-şi ţină iarăşi capul drept, el a văzut că se întăriseră şi lacrimile care-i jucaseră în ochi: în clipa aceea, în vreme ce-şi alunga dispreţuitor diamantele din gene cu dosul palmei, s-a hotărât să nu mai sărute în veci pământul pentru niciun zeu şi pentru niciun om. Totuşi, hotărârea asta l-a străpuns ca un glonţ, producând un gol într-o zonă intimă şi vitală, şi făcându-l vulnerabil în faţa femeilor şi a istoriei. Cu toate că ştia medicină, la început nu şi-a dat seama, aşa că s-a ridicat, a rulat covoraşul până a ajuns să semene cu un trabuc uriaş şi, ţinându-l sub braţul drept, a cercetat valea cu ochii lui limpezi, din care diamantele fuseseră izgonite.