De altfel, noi am şi poreclit-o pe această delicioasă persoană Attila, fără să ne gândim că impetuosul barbar, atât de apreciat de huni şi atât de temut de ceilalţi, a murit la douăzeci şi unu de ani, ceea ce nu i se poate întâmpla infirmierei în chestiune, dat fiind că, de la înălţimea certificatului ei de naştere, mai mult de o jumătate de secol o contemplă. Ea se apropie de patul în care picoteşte Berurier şi trăsneşte o palmă răsunătoare peste dosul pahidermic al Majestăţii Sale. Grăsanul rage, râgâie, mugeşte, bolboroseşte, tuşeşte turceşte şi se ridică-n şezut, ţintuind-o pe Attila cu o privire mai mocirloasă decât coasta bretonă în timpul mareei negre. — Auzi, păpuşă, bombăne el, ai învăţat meserie cu spălătoresele din Portugalia sau ce mama naibii? — Temperatura! anunţă Attila, luând de pe o tăviţă un termometru pe care-l întinde Grăsanului. — Oh! la ce bun să-mi mai deranjezi dosul, dacă nu mai am febră! — Hai, fără goange, mârâie scorpia. — Atunci în bot cu el, consimte Grasul, vârându-şi termometrul în colţul gurii, gen chiştoc de ţigară. Dar infirmiera e de altă părere. Smulge cearşaful de pe Beru cu un gest necruţător, dezvăluind un dos enorm, cel mai rotund, negru, păros, grosolan, masculin şi organic din toate câte a adăpostit vreodată acest spital. — Luaţi-vă temperatura aşa cum se cuvine, altfel vă pun eu termometrul, îl ameninţă Spaima Lumii. — Nu, mersi, o dată mi-a ajuns, cedează Rotofeiul extrăgându-şi tubul de sticlă dintr-un orificiu pentru a-l vârî într-altul.