În ciuda siguranţei calme pe care o afişa, Erin O'Shea fierbea de nervozitate în timp ce apăsa pe butonul soneriei. Auzea sunetul clopoţelului din interiorul casei. Era o casă atrăgătoare, situată într-unul din cartierele din San Francisco locuit de oameni aparţinînd păturii mijlocii a societăţii. Aruncînd o privire fugară spre celelalte case care se înşiruiau pe stradă, Erin se gîndi cît de bine erau întreţinute împrejurimile. Peluzele erau perfect îngrijite; casele imaculate şi aranjate cu gust, dar fără ostentaţie. Casa în faţa căreia se afla era pictată gri-albăstrui şi decorată cu alb. Ca toate celelalte case de pe stradă, era tipică pentru arhitectura oraşului San Francisco, avînd garajele aşezate la acelaşi nivel cu cel al străzii şi al casei. Trepte din beton abrupte duceau la uşa din faţă, care avea o fereastră de sticlă mată. Ea încercă să privească prin sticla opacă şi să prindă vreo urmă de mişcare sau de paşi care să se apropie, dar nu putu să vadă nimic şi nu auzi nici un sunet din interiorul casei. Şi dacă nu era nimeni acasă? Erin nu luase în calcul şi o asemenea posibilitate. într-adevăr, de cînd coborîse din avionul care o adusese de la Houston, nu se gîndise la nimic altceva decît să găsească această casă. în timp ce străbătea străzile pitoreşti din San Francisco, nu avea decît un singur gînd. Ziua de astăzi reprezenta apogeul a trei ani de căutări. Terminase victorioasă lupta cu agendele de telefoane vechi, cu uşile trîntite, cu apelurile telefonice la sute de kilometri distanţă şi cu pistele false dezamăgitoare. Şi iat-o în sfîrşit ajunsă acum acolo. Astăzi urma să-şi vadă fratele pentru prima dată în viaţă. Astăzi urma să se afle faţă-n faţă, cu singura ei rudă de sînge. Inima-i tresări cînd auzi paşi apropiindu-se de uşă. Să fie soţia lui? Femeia din casă? Sau poate chiar fratele ei. Respiră adînc. Uşa se deschise încet. El stătea în faţa ei. - Domnul Kenneth Lyman? întrebă ea. în loc de răspuns, acesta o scrută cu privirea din cap pînă-n picioare. Nu i-a trebuit mai mult de o fracţiune de secundă, dar ea simţi că lui nu-i scapă nimic. - Sînteţi domnul Kenneth Lyman? repetă'ea. El făcu un semn scurt, aprobator din cap. Starea ei de nervozitate se risipi, făcînd loc unei neţărmurite bucurii, în momentul în care omul confirmă că era fratele ei. Era atît de chipeş! Era surprinsă că în trăsăturile lui nu găsea nimic care să-i semene. De cîte ori încercase să şi-l imagineze, se'gîndise la o figură care ar reprezenta