Cu o zi înainte, când Tom îi dăduse vestea, Julie fusese grozav de bucuroasă. În
dimineaţa aceasta, însă, era numai neliniştită.
«Nu, n-ar fi corect!» îşi spuse ea, închizând gânditoare portiera. «Cum e posibil
ca Tom să piardă de pe o zi pe alta fructul a cinci ani de muncă înverşunată?».
Pentru o clipă, se opri în faţa clădirilor uzinei, privind cu un fel de tandreţe către
acoperişurile din tablă roşie şi către curtea bine întreţinută. Trecuseră deja trei
ani de când lucra aici! Întâi fusese secretara lui Tom, apoi, de puţină vreme,
asistenta lui. Participase într-atât la toate hotărârile, încât aproape simţea că are
drepturi de proprietate asupra acestui loc.
Deschise uşa laterală şi-şi scutură cu vigoare zăpada ce i se lipise de cizmele
negre.
«Lua-i-ar naiba pe bancherii ăştia afurisiţi! Oare nu văd că Tom are nişte mâini
de aur? Şi că, în plus, e vorba de un om perfect din toate punctele de vedere:
muncitor, cinstit, cu simţul răspunderii... Fără a mai pune la socoteală că, în
domeniul lui, electronica, e un adevărat geniu. Oricine ştia că această disciplină
era în plin avânt. Nu se baza oare viitorul pe progresul comunicaţiilor? Un om
atât de inteligent, cu atâta imaginaţie ca Tom Larck, trebuie să fie în stare să
rămână la suprafaţă şi să scape de toate mizeriile astea financiare!»
Sosirea lui Lucy, tânăra dactilografă, îi întrerupse şirul gândurilor. Vântul
îngheţat de ianuarie îi înroşise faţa plăcută şi făcea să-i strălucească privirea
limpede.
— Bună ziua, domnişoară Neil! Am întârziat puţin... Cu toată zăpada căzută în
dimineaţa asta, autobuzul de-abia se târa!
Îşi scoase impermeabilul şi îl aşeză cu dezinvoltură pe spătarul scaunului pe care
stătea de obicei.
—Ar trebui să-1 atârni în cuier, o sfătui Julie, pentru că astăzi avem musafiri.
—O-la-la! Uitasem!Se grăbi să-1 aga e în cuier, lângă ț haina roşie a lui Julie,
apoi reveni la birou frecându-şi mâinile.
—De fapt, ce are aşa deosebit omul ăla? Vrea să facă o comandă masivă?
—Da, ceva de genul ăsta, îi răspunse Julie evaziv.