Nimeni nu o văzuse goală până în ziua morţii. O regulă a ordinului le impunea măicuţelor să nu se uite la trupul omenesc, nici al lor, nici al altcuiva. Fusese nevoie de o îndelungă chibzuinţă pentru a instaura o asemenea rânduială. Sub faldurile ample ale veşmintelor monahale, fiecare călugăriţă purta o cămaşă lungă din bumbac, îmbrăcăminte pe care nu o dădea jos niciodată, nici măcar când se spăla, astfel încât rufa aceasta avea rolul, deopotrivă, de paravan, ştergar de corp şi lenjerie pentru noapte. Cămaşa şi-o schimbau o dată pe lună (mai des vara, când aerul greu din Toscana le scălda în năduşeli) şi existau nişte instrucţiuni riguroase privind procedeul corect: călugăriţa trebuia să stea cu ochii pironiţi pe crucifixul de deasupra patului, în timp ce se dezbrăca. Dacă se întâmpla ca privirea să-i alunece în jos, păcatul trebuia mărturisit la spovedanie, dar nimănui altcuiva pe lume.

Um bla zvonul că, atunci când maica Lucrezia intrase la mănăstire, adusese cu ea, pe lângă har, şi o anume deşertăciune (dota ei pentru biserică, se spunea, includea o ladă de zestre bogat ornamentată, plină de cărţi şi tablouri vrednice de atenţia autorităţii somptuare). D ar asta se întâmpla pe vremea când călugăriţele erau predispuse la asemenea cazuri accidentale de abuzuri şi huzur, ceea ce a făcut ca, odată cu reorganizarea mănăstirii, regulamentul să fie mai strict. N ici una dintre locatarele actuale nu avea de unde să ştie nişte lucruri petrecute aşa de demult, cu excepţia maicii stareţe, care se făcuse mireasă a lui H ristos cam în aceeaşi perioadă cu Lucrezia, dar care renunţase deja de foarte mult timp la astfel de lucruri lumeşti. 

Cât despre maica Lucrezia, aceasta nu vorbea niciodată despre trecutul ei. D e fapt, în ultimii ani nu mai vorbea aproape deloc. Nimeni nu punea la îndoială cuvioşia ei. Şi aşa cum, de bătrâneţe, oasele i se gârboviseră şi încleiaseră, la fel şi pioşenia i se contopise cu modestia. Părea cumva firesc. Chiar dacă simţise ispita vanităţii, în ce suprafaţă ar fi putut să se oglindească totuşi ? în mănăstire nu existau oglinzi, ferestrele nu aveau geamuri, până şi iazul cu peşti din parc fusese astfel construit încât fântâna din mijloc să azvârle necontenit o ploaie de stropi, pentru a preveni orice tentativă de narcisism în luciul apei. Desigur, chiar şi în cele mai neprihănite ordine monahale, încălcarea rânduielilor este inevitabilă, aşa că se întâmplase uneori ca diverse novice mai abile să fie prinse contemplându-şi pe furiş portretul miniaturizat în pupilele călugăriţelor mai în vârstă. Dar, de cele mai multe ori, năravul pierea pe măsură ce chipul Domnului se profila tot mai mare.