Tîlharul cel Rău, de fapt, un bărbat >arte cinstit, căruia
conştiinţa nu i-a îngăduit să 3 prefacă a crede, sub acoperămîntul
legilor divine şi umane, că o clipă de căinţă e de ajuns pentru a
răscumpăra o viaţă întreagă de răutăţi sau un simplu ceas de
slăbiciune. Deasupra lui, jeluindu-se şi ţipînd ca şi soarele care îi stă
în faţă, vedem luna cu chip de femeie, cu un incongruent cercel
împodobindu-i urechea, licenţă pe care r ;i un artist sau poet nu şi-a
permis-o înainte şi e îndoielnic că şi-o va permite după aceea, în
ciuda exemplului. Acest soare şi această lună iluminează pămîntul în
mod egal, însă lumina ambiantă este circulară, fără umbre, de aceea
putem vedea atît de limpede tot ce se află la orizont, în fundal,
turnuri şi ziduri, un pod mobil deasupra unui şanţ unde luceşte apa,
nişte metereze gotice, şi, în spate, pe culmea ultimei coline, aripile

încremenite ale unei mori. Ceva mai aproape, graţie iluziei perspec-
tivei, patru cavaleri cu coif, lance şi armură îşi cabrează bidiviii în

figuri de înaltă şcoală, dînd însă de înţeles c-au ajuns la finalul
spectacolului, salută, cum s-ar spune, un public invizibil. Aceeaşi
impresie de sfîrşit de petrecere este sugerată de soldatul de infanterie
care schiţează un pas de retragere, ducînd în mîna stîngă ceea ce, de
la această distanţă, pare o pînză care atîrnă, dar care prea bine ar
putea fi o mantie sau o tunică, în timp ce alţi doi militari dau semne
de nervozitate şi de ciudă, dacă este posibil, de atît de departe, să
descifrăm un sentiment pe minusculele chipuri, precum acela al unui
ins care a jucat şi a pierdut. Deasupra acestor banalităţi, ţinînd de
miliţie şi oraş fortificat, plutesc patru îngeri, doi se văd în întregime,
plîng şi protestează şi se jeluiesc, cu excepţia unuia, cu profilul grav,
care aşteaptă, absorbit, să curgă într-o cupă, pînă la ultima picătură,
şuvoiul de sînge care ţîşneşte din partea dreaptă a pieptului
Răstignitului. In acest loc, numit Golgota, mulţi sînt cei care au avut
acest destin fatal şi mulţi alţii îl vor mai avea, însă bărbatul gol, cu
mîinile şi picioarele pironite pe cruce, fiul lui Iosif şi al Măriei, pe

nume Isus, este singurul căruia viitorul îi va conferi onoarea majus-
culei iniţiale, ceilalţi vor rămîne întotdeauna doar nişte răstigniţi

minori. El este, în sfîrşit, cel pe care îl privesc Iosif din Arimateea şi
Maria Magdalena, col care face să plîngă soarele şi luna, cel care
adineauri l-a lăudat pe Tîlharul cel Bun şi l-a dispreţuit pe cel Rău,
neînţelegînd că nu e nici o deosebire între unul şi celălalt, sau, dacă
există vreo deosebire, ea nu se află aici, căci Binele şi Răul nu există
în sine, fiecare este numai absenţa celuilalt. Are deasupra capului,
strălucind cu mii do raze, mai multe decît soarele şi luna la un loc, o
inscripţie, scrisă cu litere romane, care îl proclamă Regele Iudeilor,
şi, încingîndu-i fruntea, o dureroasă coroană de spini, aşa cum
poartă, şi n-o ştiu, cli iar şi cînd trupul nu le sîngerează, oamenii
cărora nu le e îngăduit să fie regi în propria fiinţă. Isus nu are parte
de un reazem pentru picioare, aşa cum au tîlharii, întreaga povară a
trupului ar atîrna, suspendată de mîinile pironite în cuiele înfipte în
lemn, dacă în el nu s-ar afla încă un strop de viaţă,