La început nu a fost nimic. Ea era o persoană, legată de pat, și atât. Fără amintiri, fără gânduri, doar sunete bizare: doar bipuri electronice, o dronă mecanică delicată. Apoi, de undeva din negură, se auzi o voce: – Îmi puteți spune ce este asta? Ceva plutea în fața ei. – Un stilou? spuse ea. În lumina gândirii conștiente, recunoștea forme în încăpere – un pat, un scaun –, dar era cumva incapabilă să lege toate acele piese individuale într-o scenă completă, integrală. Forme umane stăteau lângă ea, spunându-i că o cunoșteau, dar ea habar n-avea cine era. Nu știa că era a doua săptămână a lunii iunie 2007, nici că avea 43 de ani și nici că era Debbie Hampton din Greensboro, Carolina de Nord. Totuși, la un moment dat, reuși să înțeleagă esența situației neplăcute în care se afla. Era în viață. Iar asta o înfuria la culme. Cu câteva zile înainte, Debbie¹ luase o supradoză de vreo 90 de pilule, o combinație de zece medicamente diferite eliberate doar cu rețetă, unele dintre ele furate de pe noptiera unei vecine.

De când devenise o fată bălaie, pe care toți de la școală o porecleau Maimuța, Debbie începuse să sufere de lipsa stimei de sine. Nu avusese o copilărie ușoară. – Părinții mei au divorțat când aveam 16 ani, mi-a spus ea, iar eu am jurat atunci, la fel ca și acum, că nu le voi face niciodată asta copiilor mei. La 31 de ani, s-a căsătorit cu iubitul din copilărie și au avut imediat copii. Era hotărâtă să devină femeia visurilor lui. – Mama soțului meu era întruchiparea mamei și a soției perfecte. Era casnică, a crescut copiii, era o bucătăreasă minunată, era îndemânatică. Era ce îmi doream eu să fiu. Însă, oricât s-a străduit, Debbie nu a putut fi acea femeie. Viața de casnică o plictisea.

– Nu eram o persoană în preajma căreia să-ți placă să stai. Eram nervoasă. Căsnicia s-a încheiat. Și, astfel, iat-o mama singură care jurase să nu fie vreodată. A început să iasă cu diverși bărbați, dar nu a mers bine. – L-am văzut, efectiv, pe fiul meu mai mic în mijlocul holului, plângând în hohote pentru că dorea un „tată“ adevărat. Copilă fiind, Debbie încercase mereu să fie așa cum își dorise mama ei. Ca adult, se luptase să fie persoana pe care își imagina că și-o dorea soțul ei. Toată viața ei alergase după visul perfecțiunii și, toată viața ei, perfecțiunea aceasta de vis îi alunecase printre degete. Acum, simțea că eșuase. – Mă gândeam: „Nu ești o mamă destul de bună, nu vei fi niciodată capabilă să faci bani, îmbătrânești, nu vei avea niciodată un bărbat pe care să-l satisfaci“. Pe 6 iunie 2007, pe la ora 11, Debbie s-a așezat pe pat, și-a înghițit pastilele cu un pahar de vin roșu Shiraz ieftin și a pus un CD cu muzica lui Dido, pe care s-o asculte în timp ce murea. Trezindu-se puțin mai târziu, s-a dus jos, la calculator, l-a pornit și a început să compună o scrisoare de adio: Adio pentru totdeauna și aveți grijă să nu fiți prinși cum am fost eu, Kunta Kinte.