Doctorul a terminat de studiat buletinul de analize şi s-a întors spre pacient. Scaunul vechi şi neuns a scos un scârţâit. De când venea la spital, Suguro se obişnuise cu sunetul acela. Ca de obicei, după scârţâitul scaunului, doctorul a început să vorbească, rostind rar: — TGO-ul este patruzeci şi trei, iar TGP1 -ul – cincizeci şi opt, aşadar valorile sunt doar puţin mai ridicate de data asta. V-aş ruga totuşi să nu vă obosiţi prea tare. Când aţi muncit prea mult, aţi avut peste patru sute, nu-i aşa? — Da. — Dacă faceţi ciroză, există riscul de cancer. Vă rog să aveţi grijă de dumneavoastră şi de-acum încolo. Sentimentul de uşurare l-a năpădit pe Suguro ca un val de abur fierbinte. Îşi făcuse multe griji, pentru că, de la ultimele analize, cu o lună în urmă, lucrase într-un ritm epuizant. „Acum pot participa liniştit la ceremonia de decernare a premiului“, îşi zise în timp ce-i mulţumea doctorului. Silueta Palatului Imperial, care se înălţa tăcută în bătaia ploii, îl liniştea întotdeauna pe Suguro, era priveliştea lui preferată din Tokyo. Limuzina se îndrepta spre sala de recepţii, trecând pe lângă şanţul exterior al palatului.

Romanul la care lucrase timp de trei ani urma să fie, în sfârşit, premiat. De când îşi începuse cariera de scriitor, obţinuse câteva premii. Acum, la peste şaizeci şi cinci de ani, avea sentimentul că premiul sosea cu întârziere, dar în acelaşi timp se bucura că lucrarea sa era apreciată. De fapt, era mai mult decât gâdilarea orgoliului personal: Suguro se simţea profund satisfăcut de faptul că, în acest roman, reuşise în sfârşit să îmbine în mod armonios viaţa şi creaţia sa. Sprijinindu-se de cotieră, Suguro privea picăturile de ploaie ce se prelingeau pe geamul limuzinei. Maşina s-a oprit şi portarul hotelului i-a deschis portiera. Hainele îi miroseau a umezeală. Dincolo de uşile automate de la intrare îl aştepta un tânăr redactor al editurii care organizase evenimentul. — Felicitări! Şi pentru mine e un moment fericit, să ştiţi! Tânărul, pe nume Kurimoto, se ocupase de editarea romanului ce urma să fie premiat. În plus, îl ajutase pe Suguro la strângerea materialelor şi la organizarea călătoriilor de documentare. — Ţi se datorează întru totul. — Nicidecum! Dar mă bucur mult pentru premiu, fiindcă romanul acesta completează cercul scrierilor dumneavoastră de până acum. Haideţi să mergem în sală. Membrii comisiei de jurizare au sosit deja. Ceremonia a început exact la ora indicată în invitaţie. Locurile laureatului şi ale membrilor juriului se aflau pe o platformă înaltă, de o parte şi de alta a microfonului, iar în faţa lor stăteau cei aproape o sută de invitaţi. Mai întâi a vorbit directorul editurii, apoi a luat cuvântul Kanō, unul dintre membrii comisiei de jurizare. Suguro îl cunoştea pe Kanō de mai bine de treizeci de ani. Îşi făcuseră intrarea în lumea literară cam în aceeaşi perioadă. În tinereţe avuseseră o relaţie strânsă, fiecare exprimându-şi opiniile asupra scrierilor celuilalt, uneori contrazicându-se, alteori aflându-se într-o perfectă armonie. Pe la patruzeci de ani, amândoi îşi făcuseră o idee clară despre diferenţele dintre ei ca scriitori şi fiecare pornise pe drumul lui