capitolul 1 

Los Angeles 1996 

Primi apelul în jurul orei 9 p.m. 

― Unitatea 8A73. Răspundeți, vă rog. 

― Mda, unitatea 8A73. Polițistul de patrulă căscă la microfonul aparatului de emisie-recepție. Fusese o noapte lungă și plictisitoare, în care făcuse ture prin West Hollywood, iar acum abia aștepta să se vâre în pat. Ce este? 

― Am fost sunați la 911. O femeie. Isterică. ― Probabil nevastă-mea, glumi el. Ieri am uitat de aniversarea noastră. Vrea să mă mănânce fript. 

― Nevastă-ta e spaniolă? 

― Nu. 

― Atunci, nu-i ea. El căscă din nou. 

― Care-i adresa? 

― Loma Vista, numărul 420. 

― Drăguț cartier. Ce s-a-ntâmplat, a uitat servitoarea să-i pună suficient caviar pe felia de pâine prăjită? Operatoarea chicoti. 

― Probabil, un VD. „Violență domestică.“ ― Probabil? ― Doamna țipa atât de tare, încât a fost greu să pricep ce zicea. Trimitem întăriri, dar voi sunteți cel mai aproape. Cât de repede puteți ajunge acolo? Polițistul de patrulă ezită. Mickey, partenerul lui, o ștersese înainte de încheierea turei, pentru a agăța o altă târfă de pe Hollywood Boulevard. Mickey schimba prostituatele la fel de des cum alți bărbați își schimbau șosetele. Știa că n-ar trebui să-l acopere, însă Mickey era atât de al naibii de fermecător, încât să-l refuzi era ca și cum ai fi înotat împotriva curentului. „Ce să fac?“ Dacă recunoștea că era singur, amândoi o încurcau. Dar nici alternativa de a se duce singur la un VD nu era atrăgătoare. De obicei, soții violenți nu sunt cei mai mari fani ai LAPD¹. „La dracu’!“ 

― Ajungem în cinci minute. „Parașuta lui Mickey ar fi bine să merite efortul.“ Casa de pe Loma Vista, numărul 420, se dovedi a fi o vastă proprietate în stilul specific misiunilor spaniole din anii ’20, cocoțată pe Hollywood Hills. O poartă discretă, acoperită cu iederă, aflată într-un zid de vreo 5 metri înălțime nu dădea nici un indiciu despre opulența ascunsă dincolo de el: alei șerpuite spectaculoase și grădini atât de enorme și de perfect îngrijite, încât păreau a aparține mai degrabă unui club renumit decât unei proprietăți particulare. Polițistul de patrulă abia dacă remarcă frumusețea domeniului. Pentru el, reprezenta scena crimei. „Poarta deschisă. Ușa din față întredeschisă. Nu se văd semne de intrare forțată.“ Pretutindeni domnea o tăcere nefirească. Își scoase arma. 

― Poliția! Nici un răspuns. În vreme ce ecoul propriei voci se stinse, de undeva de deasupra auzi un geamăt stins, asemănător sunetului scos de un ceainic care începe să fiarbă. Încordat, începu să urce scările. „Dracu’să te ia, Mickey!“ 

― Poliția! strigă el din nou, mai tare de această dată. Geamătul se auzea dintr-unul dintre dormitoare. Năvăli înăuntru, cu pistolul scos din toc. „Ce dracu’?“ Auzi țipătul unei femei, apoi pocnetul dureros al propriului craniu lovind dușumeaua. Parchetul era alunecos de parcă s-ar fi vărsat ulei pe el. Dar nu din pricina uleiului era alunecos. Ci din cauza sângelui.