Carte PDF Editura Trei Despre dezastre PDF

I. Dezamăgirea războiului 

Cuprinși de vârtejul acestui timp de război, informați unilateral, fără distanță față de marile transformări care s-au petrecut deja sau care încep să se petreacă și fără a presimți viitorul care se conturează, ne derutează chiar pe noi semnificația impresiilor care ni se impun și valoarea judecăților pe care le facem. Ne pare că niciodată până acum vreun eveniment nu ar fi tulburat într-atât un bun public așa de prețios al umanității, nu ar fi dezorientat atât de multe dintre cele mai clare inteligențe, nu ar fi înjosit atât de temeinic ceea ce era înalt. Însăși știința și-a pierdut imparțialitatea lipsită de patimă; slujitorii ei, amărâți până în adâncuri, caută să extragă din ea arme, spre a aduce o contribuție la lupta împotriva dușmanului. Antropologul trebuie să declare că adversarul său este nevrednic și degenerat, psihiatrul trebuie să pronunțe diagnosticul tulburării sale mentale sau psihice. Dar probabil că noi resimțim peste măsură de puternic răul acestui timp și nu avem niciun drept să îl comparăm cu răul altor timpuri pe care nu le-am trăit. Individul care nu a devenit el însuși un luptător și deci o părticică a giganticei mașinării de război se simte derutat în orientarea sa și inhibat în capacitatea sa de muncă. Cred că acestuia îi este bine-venit orice mic semn care l-ar face mai ușor să se descurce cel puțin în interiorul său. 

Aș vrea să evidențiez și să tratez aici doi dintre factorii care au provocat mizeria sufletească a celor rămași acasă și a cărei depășire le pune o sarcină atât de dificilă: dezamăgirea pe care a cauzat-o acest război și schimbarea atitudinii față de moarte la care el – ca și toate celelalte războaie – ne obligă. Când vorbesc despre dezamăgire, oricine știe imediat ce înțeleg prin ea. Nu este nevoie să fii vreun sentimental, poți să înțelegi necesitatea biologică și psihică a suferinței pentru economia vieții omenești și totuși să condamni războiul, cu mijloacele și scopurile sale, și să dorești curmarea sa. 

Ne-am spus, ce-i drept, că războaiele nu ar putea să înceteze atât timp cât popoarele trăiesc în condiții atât de diferite, atât timp cât evaluările vieții individuale se deosebesc atât de mult în sânul acestor popoare și atât timp cât dușmăniile care le despart reprezintă niște forțe pulsionale psihice atât de puternice. Eram pregătiți deci ca omenirea să fie preocupată încă suficient timp cu războaie între popoarele primitive și cele civilizate, între rasele umane care se deosebesc după culoarea pielii, chiar cu războaie între populațiile europene mai puțin dezvoltate sau sălbăticite. 

Dar am îndrăznit să sperăm altceva. De la națiunile de rasă albă care domină lumea, cărora le-a revenit conducerea seminției umane, pe care le știam preocupate cu susținerea intereselor mondiale, care creează progresele tehnice în dominarea naturii ca și valorile culturale artistice și științifice, de la aceste popoare ne-am fi așteptat ca ele să înțeleagă și să rezolve pe alte căi neînțelegerile și conflictele de interese. În interiorul fiecăreia dintre aceste națiuni erau stabilite pentru individ norme etice înalte, norme după care acesta trebuia să-și orienteze mersul vieții dacă voia să ia parte la întreprinderea culturală comună; aceste precepte adesea prea riguroase cereau mult de la individ, o limitare serioasă de sine, o renunțare largă la satisfacția pulsională. Înainte de toate îi era interzis să se folosească de avantajele extraordinare pe care i le creează utilizarea minciunii și înșelăciunii în rivalitatea cu aproapele. Statul civilizat punea la baza existenței sale aceste norme etice, el intervenea serios dacă cineva încerca să le lezeze, adesea declara intolerabil chiar ca cineva să le supună unei verificări prin rațiune critică. Era deci de presupus că el însuși vrea să le respecte și nu plănuiește să întreprindă nimic împotriva lor; prin aceasta și-ar fi contrazis fundamentul propriei sale existențe. În sfârșit, el putea, ce-i drept, percepe că în interiorul acestor națiuni culturale erau răspândite anumite resturi de seminții care erau foarte nepopulare și de aceea erau admise numai în silă și nu în totalitate să ia parte la travaliul cultural comun, pentru care ele se arătaseră suficient de înzestrate. Dar am putea fi de părere că marile popoare însele ar avea atât de multă înțelegere pentru ceea ce au în comun și atât de multă toleranță pentru diferențele lor, încât nu mai au voie să contopească, precum în Antichitatea clasică, într-un singur concept ideile de „străin“ și „dușmănos“.