O introducere 

După decembrie ‘89 am fost întrebat adesea de oameni mult mai tineri decât mine despre cum o duceau scriitorii în comunism. Răspunsul meu era, fără să stau prea mult pe gânduri, că o duceau bine, dacă îi comparai cu omul de rând. Aveau o mulţime de avantaje la care cetăţenii obişnuiţi nici măcar nu îndrăzneau să viseze. Cum ar fi, de exemplu, posibilitatea de a călători în Occident, fie trimişi oficial, fie pe spezele lor. Despre avantaje voi scrie pe larg ceva mai încolo. Adică o să amân o vreme enumerarea avantajelor pentru a răspunde la o întrebare pe care nu mi-a pus-o nimeni: Ce trebuia să faci pentru a ajunge scriitor? Se presupune că trebuia să scrii, aşa că întrebarea, devenind retorică, nu are niciun rost. Sigur, se mai presupune că trebuia să scrii bine şi pentru asta îţi trebuie talent. Cum talentul e un dar de la Dumnezeu şi de la genele ălora care te-au făcut, nici el nu trezeşte prea mult interes. Când cineva câştigă la loterie nu-l întrebi cum a reuşit asta. Cel mult îl invidiezi sau te bucuri de norocul lui, după caz. Din păcate, talentul, dacă există, e în stare brută şi ca să-l poţi numi talent cu adevărat trebuie să-ţi pierzi o mulţime de vreme cu el. Iar dacă ai făcut asta, s-ar putea să constaţi la sfârşit că din ditamai talentul brut a rămas o biată aşchie care străluceşte precum diamantele şlefuite, dar cu care nu poţi face mare lucru, o bijuterie, să zicem. Riscul de a ţi se întâmpla aşa ceva e foarte mare, dar există un risc şi mai mare după aceea: să scrii, cu toate că talentul tău nu e chiar ceea ce aşteptai de la el. 

Mulţi o păţesc şi nau curaj să renunţe. Dar să presupunem că ai trecut de etapa asta cu bine şi că nu ţi-ai pierdut zece sau mai mulţi ani din viaţă de pomană. În 1965, la optsprezece ani, eram proaspăt student la Facultatea de Chimie a Universităţii din Bucureşti, mă consideram poet, adică reuşeam destul de bine să-i imit pe poeţii la modă pe atunci, în primul rând pe Sorescu, dar şi pe Nichita... Trecusem cu brio de perioada Minulescu, Blaga, Arghezi şi eram foarte mândru de mine şi de producţiile mele poetice. În definitiv, ucenicisem tot liceul la umbra maeştrilor. Eram mândru, cum spuneam, chiar dacă răspunsurile de la poşta redacţiei din Luceafărul... nu erau prea încurajatoare. Îl consideram pe cel care răspundea de poşta redacţiei, poetul Mihu Dragomir, un tâmpit. Era unul din poeţii oficiali ai regimului, aşa că nu putea să fie altfel decât tâmpit. Habar n-aveam pe atunci că cel care scrisese Chiaburul e duşmanul păcii fusese în tinereţe legionar sau, în orice caz, simpatizant şi era convins că „Poezia şi Legiunea sunt fraţi”. Şi chiar dacă aş fi ştiut nu mi-ar fi folosit la nimic. Un fost legionar metamorfozat în comunist feroce n-ar fi putut să facă din mine altceva decât eram, un poet mediocru.