Pămîntul era învăluit în ceaţă. Pe cablurile de înaltă tensiune ce se întindeau de-a lungul şoselei se răsfrîngeau luminile farurilor. Nu plouase, dar în zori pămîntul deveni jilav, semafoarele deseneau pete roşietice pe asfaltul umed. Răsuflarea lagărului se simţea de la mulţi kilometri: spre el duceau, îndesindu-se mereu, cabluri, şosele, şine de cale ferată. Era un spaţiu saturat de linii drepte, un spaţiu al dreptunghiurilor şi al paralelogramelor ce despicau pămîntul, cerul tomnatic, ceaţa.

Sirene îndepărtate începură a urla prelung şi stins. Şoseaua înainta chiar pe lîngă calea ferată, iar coloana de camioane încărcate cu saci de ciment rulă o vreme aproape cu aceeaşi viteză cu care alerga o nesfîrşită garnitură de tren, alcătuită din vagoane de marfă. Şoferii în mantale militare nu-şi întorceau privirile spre vagoanele ce goneau pe-alături, spre petele acelea palide ale chipurilor omeneşti ce se desluşeau la ferestruici. Împrejmuirea lagărului se ivi dintr-odată din ceaţă – şiruri de sîrmă ghimpată întinse între stîlpi de beton armat. Barăcile se rînduiau de-o parte şi de alta, formînd străzi largi, drepte. În uniformitatea lor monotonă îşi găsea expresia cruzimea imensului lagăr. Printre milioanele de izbe din satele ruseşti nu există şi nici nu pot exista două absolut identice. Tot ce e viu este irepetabil. Identitatea perfectă a doi oameni, a două tufe de măceş e de neconceput. Viaţa se stinge acolo unde violenţa caută să-i suprime originalitatea, particularităţile.