Prefaţă. 

Am scris această carte încredinţat fiind că existenţa noastră reprezenta odinioară cel mai mare dintre mistere, dar ea a încetat să mai fie un mister. Darwin şi Wallace au găsit răspunsul, însă noi vom continua o vreme de acum încolo să adăugăm note de subsol la soluţia lor. Am scris această carte pentru că m-a surprins numărul mare al celor care nu numai păreau să nu cunoască soluţia elegantă şi frumoasă la această problemă profundă, dar de multe ori nici măcar nu-şi dădeau seama că exista o problemă. Problema este aceea a proiectului complex. * Calculatorul la care scriu aceste cuvinte are o capacitate de stocare a informaţiei de aproximativ 64 kilobyţi (un byte e folosit pentru stocarea fiecărui caracter al textului). 

Calculatorul a fost proiectat conştient şi construit deliberat. Creierul cu ajutorul căruia înţelegeţi aceste cuvinte e o reţea de aproximativ zece milioane de kiloneuroni. Multe dintre aceste miliarde de celule nervoase au fiecare peste o mie de „cabluri electrice” care le leagă de alţi neuroni. Mai mult, la nivel genetic molecular, fiecare dintre cele peste o mie de miliarde de celule din corp conţine cam de o mie de ori mai multă informaţie digitală precis codificată decât întreg calculatorul meu. Complexitatea * în unele texte de biologie apărute în limba română, design a fost tradus prin „plan”. Există însă în design o nuanţă oarecum inginerească de activitate deliberată, care se leagă de acţiunea de „a proiecta” şi de cel care o săvârşeşte, „proiectantul”, în vreme ce „plan” are şi o conotaţie pasivă – poate exista un plan (o schiţă) făcut (a) după obiecte care n-au fost proiectate. În plus, când are în vedere această din urmă idee de schiţă, Dawkins foloseşte un alt termen, blueprint. Prin urmare, s-a tradus în mod constant design prin „proiect”, iar blueprint prin „plan”, evitând în felul acesta confuziile. (N. red.) Organismelor vii e egalată doar de eficienţa elegantă a proiectului pe care îl presupun. Dacă există cineva care nu crede că acest proiect complex necesită o explicaţie, mă dau bătut. Sau nu, dacă mă gândesc mai bine nu mă dau bătut, pentru că unul dintre scopurile cărţii mele e să transmit ceva din miracolul complexităţii biologice celor ai căror ochi încă nu s-au deschis asupra lui. Însă, după prezentarea misterului, celălalt scop al meu e risipirea lui prin explicarea soluţiei. Arta de a explica nu e tocmai simplă. Poţi explica ceva aşa încât cititorul să înţeleagă cuvintele sau poţi explica ceva aşa încât cititorul să le simtă până în măduva oaselor. În al doilea caz, uneori nu e suficient să aşezi dovezile în faţa cititorului într-o manieră detaşată şi rece. Trebuie să devii avocat şi să-ţi foloseşti talentele avocăţeşti. Cartea de faţă nu e un tratat ştiinţific neutru. Alte cărţi despre darwinism sunt tratate neutre, de aceea multe dintre ele, care sunt excelente şi bogate în informaţii, ar trebui citite în paralel cu aceasta. 

Departe de a fi detaşată şi rece, cartea de faţă a fost scrisă cu o pasiune care, într-o revistă ştiinţifică de specialitate, ar stârni comentarii. Evident, ea caută să vă informeze, dar şi să vă convingă, ba chiar – s-ar putea spună că îşi propune – să vă inspire. Vreau să ofer cititorului perspectiva propriei noastre existenţe ca mister tulburător, iar în acelaşi timp să transmit întregul entuziasm legat de faptul că misterul are o soluţie elegantă aflată la îndemâna noastră. Mai mult, vreau să-l conving pe cititor nu doar că viziunea darwinistă asupra lumii se întâmplă să fie adevărată, ci şi că este singura teorie cunoscută care poate, în principiu, lămuri misterul existenţei noastre. Astfel, teoria arc un dublu avantaj. Putem susţine cu temei că darwinismul e valabil nu numai pe această planetă, ci şi în orice loc din univers unde s-ar putea găsi viaţă. Într-o singură privinţă încerc să iau distanţă faţă de avocaţii profesionişti. Un avocat sau un politician e plătit să pună pasiune şi putere de convingere în slujba unui client sau a unei cauze în care s-ar putea ca el personal să nu creadă. Nu am făcut şi nu voi face niciodată acest lucru. Poate că nu întotdeauna am dreptate, dar iubesc cu pasiune adevărul şi niciodată nu spun un lucru care nu cred că e adevărat. Îmi amintesc că am trăit un şoc când am vizitat o societate universitară de dezbateri cu creaţioniştii. La petrecerea ce a urmat dezbaterilor am fost aşezat lângă o tânără care ţinuse un discurs destul de hotărât în favoarea creaţionismului. În mod evident ea nu putea fi creaţionistă, aşa că i-am cerut să-mi spună cinstit de ce o făcuse. 

A recunoscut că îşi antrena pur şi simplu talentele polemice şi că i se părea mai incitantă poziţia de avocat al unei idei în care nu credea. Se pare că în societăţile universitare de dezbateri e o practică obişnuită să li se impună participanţilor tabăra în favoarea căreia trebuie să pledeze. Opiniile lor nu joacă nici un rol. Mi-a fost greu să mă achit de neplăcuta sarcină de a vorbi în public, fiindcă eu chiar cred în adevărul lucrurilor pe care sunt invitat sa le spun. Când am descoperit că membrii societăţii foloseau discursul ca pe un vehicul pentru jocuri polemice am hotărât să refuz invitaţiile ulterioare ale societăţilor de dezbateri ce încurajau pledoariile nesincere pe teme în care se afla în joc adevărul ştiinţific. Din motive care nu îmi sunt cu totul limpezi, darwinismul pare să aibă mai multă nevoie de a fi apărat decât alte adevăruri asemănătoare din alte ramuri ale ştiinţei. Mulţi dintre noi nu au nici cea mai mică idee despre teoria cuantică sau despre relativitatea specială şi generală a lui Einstein, dar acest fapt în sine nu ne determină să le contestăm). Spre deosebire de „einsteinism”, darwinismul pare să fie privit de criticii oricât de ignoranţi ca o pradă uşoară. Presupun că una dintre problemele darwinismului, după cum foarte bine a observat Jacques Monod, e faptul că oricine crede că îl înţelege. Este, întradevăr, o teorie remarcabil de simplă, chiar copilăresc de simplă, ne-am putea închipui, în comparaţie cu aproape toate teoriile din fizică şi matematică. În esenţă, ea se rezumă la ideea că reproducerea nealeatoare, în cadrul căreia apar variaţiile ereditare, are consecinţe pe termen lung dacă există suficient timp pentru ca variaţiile să se acumuleze. Avem însă motive întemeiate să credem că această simplitate e amăgitoare. Să nu uităm că, oricât de simplă ar părea teoria, nimeni nu s-a gândit la ea până la Darwin şi Wallace, la mijlocul secolului al XlX-lea, cu aproape 200 de ani după ce Newton şi-a scris Principiile şi cu mai bine de 2000 de ani după ce Eratostene a măsurat Pământul. Cum a fost posibil ca o idee atât de simplă să nu fie descoperită vreme atât de îndelungată de gânditori de talia lui Newton, Galilei, Descartes, Leibniz, Hume şi Aristotel? De ce a trebuit să aştepte doi naturalişti din epoca victoriană? Ce a fost în neregulă cu filosofii şi matematicienii care au trecut-o cu vederea? Şi cum e posibil ca o idee atâţvde puternică să fie încă în mare măsură neabsorbită în conştiinţa populară?