Dumnezeu are umor! 

— Iertare, nu am auzit. Ai spus ceva, frate?, întrebă surprins tânărul călugăr, care mergea înainte pe holul larg al mănăstirii athonite. 

— Cu mine însumi vorbeam, părinte. Nu mă lua în seamă! Şi mai termină cu „frate” ăsta, zici că suntem în Harlem!, îi replică Iorgos cu răceală, care, în timp ce îl urma, simţea cum înăuntrul lui fierbea. „Auzi, «frate»! De unde şi până unde sunt eu frate cu trântorul ăsta? Am trei fraţi şi toţi muncesc, şi au şi copii! Iar eu lucrez de la cincisprezece ani şi nu m-am ascuns în vreo mănăstire ca să stau de pomană şi să mă droghez cu tămâie!” 

— Iar eu ţi-am mai zis că nu sunt preot!, a replicat călugărul cu o politeţe vizibil reţinută. 

— Cum zici tu, l-a ironizat Iorgos ostentativ. Călugărul şi-a continuat drumul mâhnit, simţind privirea însoţitorului său ca pe o lovitură de cuţit în spate. Îşi pierduse de mult zâmbetul binevoitor cu care îl întâmpinase şi se străduia să nu-şi piardă şi răbdarea. Ispita zilei, sau mai degrabă ispita lunii, avea chip şi nume: e în vârstă de aproape treizeci de ani, îl cheamă Iorgos Papadopoulos şi, din câte se ştie, este noul tâmplar al mănăstirii. Chiar dacă practică meseria care a fost cinstită de Iisus, asemănările se opresc aici. Nepoliticos şi arţăgos din prima clipă în care l-a întâlnit la arsanâ1. Un „Bună ziua” mai mult răstit decât rostit. Aruncă priviri nemulţumite în jurul său şi bombăne întruna. 

Unde mai pui că îi tot zice „părinte”, cu toate că i-a explicat că nu e decât un simplu monah! Pentru mine cine poartă rasă e popă!, îi răspunsese tăios. Odată ajunşi la măreaţa mănăstire, când arhondarul i-a oferit cafea grecească, a cerut un freddo espresso (cafea cu gheaţă) sau ceva de genul ăsta, iar când călugărul i-a zis că nu au altceva, pe chip i-a apărut o expresie acră şi l-au auzit zicând înfundat ceva despre Jeep-uri şi Mercedes. În privinţa rahatului2 însă nu a fost mofturos, nici reţinut. L-a mâncat pe tot. Singurul lucru care îl consola era faptul că de aceste treburi se ocupă monahul Ilarion, care are modul său de a-i pune la punct pe lucrători. 

Cu acest gând liniştitor, care a făcut să i se zugrăvească pe faţă un zâmbet firav, mai mult o grimasă, profilându-i-se pe barba neagră ca tăciunele, au ajuns dincolo de uşa sălii de oaspeţi. După ce a bătut cu discreţie şi a zis: „Pentru rugăciunile...” 3, a păşit înăuntru ca să îi anunţe stareţului sosirea noului vizitator, apoi, cu o ultimă fărâmă de politeţe, i-a cerut lui Iorgos să aştepte puţin pe hol. Poate că cine ştie? făcuse asta ca să aibă timp să îl înştiinţeze pe „şeful” său despre caracterul bizar al oaspetelui lor.