PROLOG 

Toamna anului 1943 

Dintr-un bloc cu apartamente luxoase de pe strada Straszewski, de la marginea vechiului centru al Cracoviei, ieşi în toamna poloneză, târzie, un bărbat înalt, îmbrăcat într-un costum la două rânduri şi un pardesiu scump, purtând la gulerul hainei o elegantă insignă din aur şi email negru, reprezentând zvastica. Învăluit de aburii respiraţiei, şoferul îl aştepta în uşa deschisă a enormei şi strălucitoarei – chiar şi în această lume mohorâtă – limuzine Adler. — Aveţi grijă la picioare, Herr Schindler! E un polei ca sticla! Analiza acestei mici scene de iarnă nu ne va pune probleme. Tânărul înalt va purta până la sfâr itul zilelor sale costume la două rânduri şi, fiind întrucâtva ș inginer, se va bucura de-a pururi de vehicule mari ce-ţi iau ochii şi, deşi german – iar în acest moment al istoriei, un german cu destulă influenţă – va fi întotdeauna genul de om cu care un şofer polonez va putea schimba o glumă nevinovată, amicală. Dar va fi cu neputinţă să parcurgem cu seninătate această naraţiune, căci reprezintă o poveste despre triumful pragmatic al binelui asupra răului, un triumf evident şi măsurabil cu precizie în termeni statistici şi reci. Când te plasezi de partea cealaltă a baricadei, când treci în revistă succesul previzibil, măsurabil pe care răul îl obţine de multe ori, e uşor să fii atotştiutor, important, şiret, răzbătător, să nu te laşi dominat. Este uşor să arăţi că, inevitabil; răul atrage de partea sa tot ceea ce s-ar putea numi esenţa poveştii, chiar dacă binele ar putea să o scoată la capăt ajutându-se de câteva mărunţişuri neînsemnate, ca demnitatea şi autocunoaşterea. Fatala răutate umană constituie elementul fundamental pentru scriitori, iar păcatul originar, fluidul vital al istoricilor. Este o încercare riscantă să scrii despre virtute. De fapt, virtute este un cuvânt atât de periculos încât va trebui să ne grăbim să-l explicăm; Herr Oskar Schindler, care acum îşi târă te prudent pantofii lustruiţi ș pe trotuarul îngheţat al acestui vechi şi elegant cartier al Cracoviei, nu poate fi considerat un tânăr virtuos în sensul obişnuit al cuvântului. El locuieşte în acest oraş cu amanta sa de origine germană şi întreţine de mult timp o relaţie amoroasă cu secretara sa poloneză. Soţia lui, Emilie, a decis să locuiască cea mai mare parte a timpului acasă, în Moravia, deşi câteodată vine în Polonia să-l viziteze. Trebuie să spunem că, în ceea ce-l priveşte, este un amant generos şi manierat, dar în accepţiunea obişnuită a cuvântului virtute, aceasta nu reprezintă o circumstanţă atenuantă. Este în aceeaşi măsură şi un băutor de forţă. Câteodată bea singur pentru bucuria simplă şi pură de a bea, alteori împreună cu asociaţi, funcţionari SS, în scopul obţinerii unor rezultate mult mai palpabile. Ca puţini alţii, putea să-şi păstreze mintea limpede şi o atitudine echilibrată. 

În accepţiunea îngustă a ideii de moralitate, nici acest fapt n-a constituit vreodată o scuză pentru cheflii. Şi, deşi meritele domnului Schindler sunt pe deplin confirmate de documente, cele de mai sus fac parte integrantă din personalitatea sa ambiguă; ca şi faptul că activitatea lui s-a desfăşurat în cadrul – sau cel puţin prin intermediul – unei structuri. Corupte şi sălbatice ca aceea care a umplut Europa cu lagăre aflate pe diferite trepte ale dezumanizării şi a creat o naţiune de prizonieri veşnic ţinută în umbră, veşnic trecută sub tăcere. Pentru început, am putea încerca să prezentăm un prim exemplu al ciudatelor virtuţi ale domnului Schindler, să trecem în revistă locurile şi suporterii care au contribuit la acestea. La capătul străzii Straszewski, maşina trecu pe lângă masa întunecată a castelului Wawel, dinăuntrul căruia preastimatul avocat al Partidului Naţionalsocialist, Hans Frank, conducea Guvernul General al Poloniei. Ca din palatul oricărui gigant al răului, nu străbătea niciun fir de lumină. Nici Herr Schindler, nici şoferul nu aruncară vreo privire în sus, către metereze, când maşina viră spre râu, în sud-vest. La podul Podgorze, santinelele, amplasate pe gheaţa Vistulei pentru a împiedica trecerea partizanilor şi a altor persoane între Podgorze şi Cracovia după lăsarea întunericului, erau obişnuite cu vehiculul, cu chipul pasagerului acestuia, cu Passierscheyi-ul prezentat de către şofer. Herr Schindler trecea deseori prin acest punct de control, fie cu afaceri, de la fabrica sa – unde avea de asemenea un apartament – către oraş, fie de la apartamentul din strada Straszewski la lucru, în cartierul Zablocie. Se obişnuiseră să-l vadă, după lăsarea întunericului, îmbrăcat mai mult sau mai puţin protocolar, îndreptându-se într-o direcţie sau alta – o cină, o petrecere, un dormitor; poate, aşa cum era cazul în noaptea aceasta, către lagărul de muncă forţată de la Plaszów, amplasat la zece kilometri în afara oraşului, ca să cineze cu Hauptsturmführer-ul SS Amon Goeth, un afemeiat sus-pus. Herr Schindler avea reputaţia de a face daruri generoase – sub formă de băutură – de Crăciun. Şi astfel automobilului său i se permise să treacă spre suburbiile oraşului Podgorze fără prea mare întârziere. Este sigur că în acest moment al vieţii sale, în ciuda faptului că-i plăceau mâncarea bună şi vinul, Herr Schindler se pregătea să participe mai curând dezgustat decât nerăbdător la cina oferită în seara aceea de comandantul Goeth. De fapt, de fiecare dată i se păruse respingător să bea în compania lui Amon. Şi, totuşi, repulsia pe care o simţea era într-un fel incitantă, îi provoca o senzaţie de exaltare în faţa ororii, asemenea celei pe care, în picturile medievale, dreptcredincioşii o resimt pentru cei damnaţi. Ar putea fi definită ca o stare emoţională mai degrabă aţâţătoare decât descumpănitoare.