Prefaţă 

Publicând, în mai puţin de un deceniu (1979-1987), cinci cărţi memorabile (patru romane şi un volum de povestiri), Ştefan Agopian a devenit un autor de referinţă al literaturii actuale şi un nume pe care şi-l dispută câteva grupări literare şi două „generaţii de creaţie”. Niciun comentator al fenomenului artistic românesc nu va putea face abstracţie de contribuţia scriitorului la modernizarea prozei, la înnoirea mijloacelor ei, la deplina ei izbândă asupra îngrădirilor mimesisului. Cărţile lui Agopian reprezintă o victorie a imaginaţiei creatoare şi veriga lipsă a evoluţiei prozei noastre dominante, vreme de un secol şi jumătate, de redare şi de memorie, proză rareori aflată în zona ficţiunii, şi care e săracă în produse ale fanteziei pure. Romanul Tache de catifea (1981), desăvârşind intuiţiile estetice ale cărţii de debut (Ziua mâniei, 1979), constituie un punct extrem al procesului de emancipare treptată a prozei româneşti, nu numai faţă de dogmatismul realismului-socialist al anilor ‘50, ci şi faţă de rigorile realismului canonic în general. Multă vreme, pentru scriitorii noştri obsedaţi de regăsirea unei atmosfere de creaţie cât de cât asemănătoare celei interbelice, revenirea la normalitate a însemnat, la început, reînvăţarea alfabetului prozei, mai precis recâştigarea dreptului de a scrie o proză realistă cu tehnici narative, tipologii tradiţionale şi o tematică socială sau psihologică fără implicaţii politice periculoase: obiectiv modest, dar, ca să spunem aşa, realist. După un răstimp al tranziţiei, s-a păşit cu „curaj” peste mai vechile interdicţii şi recomandări. Temele aşa-zicând „majore” n-au mai constituit un deziderat creator, comandamentele reflectiste au fost ignorate, s-a ieşit de sub tirania „tipicului” şi s-a trecut de la „tipic” la excepţional, la periferic şi la insolit prin literatura de cazuri şi prin prozele pitoreşti de mediu. De la jumătatea anilor ‘60, apar primele încercări timide de transfigurare a realului (în linia Voiculescu şi doar atât); se publică, apoi, proze realiste cu sensuri simbolice sau cu intruziuni fantastice, mitice şi parabolice. În deceniul următor, ne aflăm departe de reflectismul primitiv.

Dar, deşi se făcuseră mari progrese sub raport tehnic şi câţiva prozatori au dovedit o râvnă impresionantă în aclimatizarea unor experienţe formale europene mai recente, prea puţine cărţi reuşeau să dea senzaţia biruinţei depline a literaturii ca literatură. În jurul anului 1970, spre sfârşitul perioadei de pseudoliberalizare, prozatorii „Şcolii de la Târgovişte” vor înlocui mimesisul cu poiesisul şi vor întoarce literatura către ea însăşi, renunţând, în mare măsură, la reprezentare. Ludicul, parodicul şi mai ales autoreflexivitatea vor fi împinse, prin aceşti scriitori, foarte departe. Dar Ştefan Agopian, fără să renunţe la voluptăţile jocului şi la avantajele stilistice ale situării metatextuale, a dat cale liberă fanteziei creatoare să ivească o irealitate consecventă şi plauzibilă. Într-o etapă istorică bine definită, în care cei mai mulţi scriitori se străduiau să prindă sensul dramatic al realităţii imediate şi, fără să irite prea mult autorităţile vigilente, să facă progrese mărunte în cucerirea adevărului (politic, istoric sau social), a apărut, iată, o carte care ne dădea sentimentul deplinei gratuităţi artistice. Pare scrisă oriunde altundeva numai în sumbra şi schizoida Românie ceauşistă nu, căci acolo fiecare gest scriitoricesc conţinea o replică, ascundea o intenţie şi urmărea un scop.

Nu putem şti nici dacă autorul s-a aşezat, astfel, în răspăr faţă de „tendenţiozitatea” şi „militantismul”, în fond penibile (dar de înţeles), ale prozei româneşti din anii ‘70 şi ‘80, faţă de intenţia, ucigaşă pentru literatură, a prozatorilor cu vocaţia veridicului de a dezvălui „racile” şi de a comunica sferturi de adevăr liniştitoare şi profitabile. Ceea ce ni se pare în afară de dubiu este că demersul lui, punct de hotar în istoria ficţiunii artistice româneşti, depăşeşte, ca nivel de libertate a imaginaţiei, tot ce s-a scris sub nimbul modernismului interbelic. El se află totuşi pe făgaşul acestuia, în continuarea liniei lui întrerupte de imixtiunea tragică a realismului-socialist, dar şi de fenomenul revenirii ambiţiilor reflectiste la prozatorii oripilaţi de minciuna oficializată. Se află în prelungirea lui, ca şi cum autorul, atins, ca şi eroii săi nevolnici, de boala nepăsării transistorice, n-ar fi băgat de seamă sau ar fi întrezărit doar ca prin vis ce se întâmpla în jur şi ce se întâmpla chiar cu el. În această carte, ca şi în celelalte, deşi un punct de plecare epic convenţional nu s-ar zice că nu există şi se poate vorbi, cu o oarecare îndreptăţire, de un fel de „eroi” şi de o istorie de familie plasată într-un timp anume şi un spaţiu concret (prima jumătate a secolului al XIX-lea, în Oltenia), totul sau aproape totul e posibil.