Capitolul unu

Tobit surâse vag într-o parte şi chipul său se oglindi pe armura lustruită a unuia dintre cei patru soldaţi care îl opriseră. Un lăncier făcu patru paşi (numără Tobit) până lângă un copac de la marginea drumului şi curând printre picioarele lui răscrăcărate Tobit putu vedea o băltoacă spumoasă şi galbenă. Ceilalţi trei îi scotoceau încă printre lucruri şi păreau miraţi, miraţi şi scârbiţi dacă vreţi, de cât de puţin avut era acest călător pe care îl jefuiau. Se făcuse ora nouă dimineaţă – Tobit ştiu aceasta după aşezarea umbrelor, precum şi după aburul fin ce se ridicase peste câmp şi care, se gândi el, le va îngreuia privirea încă un sfert din timpul ce avea să se mai scurgă până la zece. Un sfert de oră am spune noi, dar timpul, mergerea lui înainte şi înapoi, se făcea în anul acela, 1718, şi în ţara aceea, Oltenia, altfel. Poate fi comparat cu bucla unei sfori prost întinse. 

Mai putem spune că era o căldură molcuţă, ce se revărsa peste lume mângâindu-ţi mâinile şi faţa. Aşa trebuie că simţea şi Tobit, precum şi cei patru. Povestindu-i chirurgului Heiler întâmplarea, Tobit va spune: „M-am oprit şi atunci am văzut aburul ridicându-se peste câmp şi umbra unuia dintre lăncieri lungindu-se până la picioarele mele şi am ştiut cât e ceasul. Era nouă şi era cald, dar nu foarte cald.” Tobit nu avea niciun motiv să creadă că cei patru lăncieri îl vor omorî, iar de jefuit nu prea aveau ce. Le trebui însă aproape un ceas ca să se convingă de asta, că nu au ce jefui, şi, atunci când pâcla se ridică – privirea ţi se oprea acum în orizontul ca o margine de tobă bine întinsă amintind de slava lumii şi de nemernicia ei ducătoare, în bucla aceea a anului 1718 –, lăncierul fără de lance, îşi puse picioarele unul lângă altul şi se întoarse spre ceilalţi. Spunem: Lăncierul avu trufia să urineze în faţa lui Tobit şi, când termină, Tobit ştiu că, din acele puţine lucruri la care ţinea, viaţa, raţiunea şi onoarea, aceasta din urmă nu mai are nicio valoare în povestea care începuse să se deşire sub ochii lui.