Eşti plecată de două luni, şi de două luni, în afara unei ilustrate prin care mă anunţai că eşti încă în viaţă, nu mai am veşti despre tine. În această dimineaţă, în grădină, m-am oprit îndelung în faţa trandafirului tău. Cu toate că este toamnă târziu, purpuriul lui se profilează, solitar şi arogant, pe restul vegetaţiei de-acum stinse, îţi aduci aminte când l-am plantat? Aveai zece ani şi citiseşi de puţin timp Micul prinţ. Ţi-o dăruisem eu, ca premiu pentru că trecuseşi clasa. Ai rămas vrăjită de poveste. Dintre toate personajele, preferaţii tăi erau trandafirul şi vulpea. Nu-ţi plăceau, în schimb, baobabul, şarpele, aviatorul şi nici oamenii goi şi îngâmfaţi care rătăceau aşezaţi pe micuţele lor planete. Aşa încât, într-o bună zi, în timp ce ne luam micul dejun, ai spus: „Vreau un trandafir”. La obiecţia mea că aveam deja atâţia, mi-ai răspuns: „Vreau unul care să fie numai al meu, vreau să-l îngrijesc, să-l fac să crească mare”. Fireşte, în afară de trandafir, voiai şi o vulpe. Cu şiretenia copiilor, puseseşi dorinţa simplă înaintea celei aproape imposibile. Cum puteam să-ţi refuz vulpea, după ce îţi îngăduisem trandafirul? Asupra acestui punct am discutat mult şi în cele din urmă am căzut de acord pentru un câine. Înainte de a merge să-l luăm, nu ai închis ochii toată noaptea. La fiecare jumătate de oră, băteai la uşa mea şi ziceai: „Nu pot să dorm”. Dimineaţă, la şapte, mâncaseşi deja, erai îmbrăcată şi spălată. Cu pardesiul alături, mă aşteptai aşezată în fotoliu. La opt şi jumătate ne aflam în faţa intrării la adăpostul pentru câini: era încă închis. Tu, privind printre gratii, spuneai: „Cum să ştiu care este, cu adevărat, al meu?” Exista în glasul tău o mare nelinişte. Eu te linişteam: „Nu-ţi face griji”, ziceam, „gândeşte-te cum micul prinţa îmblânzit vulpea”. Ne-am întors acolo trei zile la rând. Înăuntru erau peste două sute de câini, iar tu voiai să-i vezi pe toţi. Te opreai în faţa fiecărei cuşti, stăteai nemişcată şi pierdută într-o aparentă nepăsare. În acest timp, câinii, cu toţii, se aruncau în împletitura de sârmă, lătrau, făceau salturi, încercând să-i smulgă ochiurile. Responsabila era cu noi. Luându-te drept o fetiţă ca toate celelalte, ca să te convingă, îţi arăta exemplarele cele mai frumoase: „Priveşte cockerul acela!", îţi spunea. Sau: „Ce părere ai de această Lassie?” În loc de răspuns scoteai un soi de mormăit şi mergeai înainte fără să o asculţi. Pe Buck l-am întâlnit în cea de-a treia zi a acelei via crucis. Stătea într- una din boxele din spate, acelea în care erau plasaţi câinii convalescenţi. Când am ajuns în faţa zăbrelelor, în loc să ne alerge în întâmpinare împreună cu toţi ceilalţi, a rămas nemişcat, fără să-şi ridice măcar capul. „Acela!”, ai exclamat, arătându-l cu degetul. „Vreau câinele acela!” Îţi aduci aminte chipul năucit al femeii? Nu reuşea să priceapă cum de voiai să intri în stăpânirea acelei potăi oribile. Da, pentru că Buck era scund de statură, dar în piticenia sa însuma aproape toate rasele lumii. Capul de lup, urechile moi şi pleoştite de câine de vânătoare, labele avântate ale unui baset, coada spumoasă de fox şi blana brun-roşcată a unui doberman. Când am mers la birouri să semnăm hârtiile, funcţionara ne-a spus povestea lui. Fusese aruncat dintr-o maşină în goană, la începutul verii. În cădere, se rănise grav şi, din această cauză, una din labele de la spate îi atârna ca moartă. Buck este acum lângă mine. În vreme ce scriu, suspină din când în când şi îşi apropie vârful nasului de piciorul meu. Botul şi urechile i-au devenit de-acum albe, iar pe ochi i s-a aşezat de câtva timp ceaţa aceea, care dintotdeauna se aşază pe ochii câinilor bătrâni. Mă tulbură să-l privesc. E ca şi cum aici, alături, ar fi o parte din tine, partea pe care o iubesc mai mult, aceea care, cu atâţia ani în urmă, între cei două sute de ocupanţi ai refugiului, a ştiut să-l aleagă pe cel mai nefericit şi mai urât. În aceste luni, rătăcind prin singurătatea casei, anii de neînţelegeri şi de mâhniri ai convieţuirii noastre s-au şters. Amintirile care mă înconjoară sunt cele despre tine fetiţă, făptură vulnerabilă şi pierdută. Ea este cea căreia îi scriu, şi nu persoanei sigure de ea şi arogante din ultimul timp. Trandafirul mi-a dat ideea. Azi-dimineaţă, când am trecut pe lângă el, mi-a spus: „Ia o hârtie şi scrie-i o scrisoare!” Ştiu că, în momentul plecării, ne-am înţeles să nu ne scriem şi, cu inima strânsă, respect pactul. Aceste rânduri nu-şi vor lua niciodată zborul ca să te ajungă în America. Dacă nu voi mai fi eu la întoarcerea ta, vor fi ele aici, ca să te aştepte. De ce spun asta? Fiindcă – nu-i de atunci nicio lună – pentru întâia oară în viaţă am fost bolnavă. Aşa încât acum ştiu că între toate lucrurile posibile există şi acesta: în şase sau şapte luni aş putea să nu mai fiu aici şi să-ţi deschid uşa, îmbrăţişându-te. Cândva, o prietenă îmi zicea că la persoanele care nu au suferit niciodată de nimic, când vine, boala se manifestă imediat şi violent. Mie, uneia, chiar aşa mi s-a întâmplat: într-o dimineaţă, în vreme ce udam trandafirul, pe neaşteptate cineva a stins lumina. Dacă soţia domnului Razman nu m-ar fi văzut prin împrejmuirea ce separă grădinile noastre, aproape sigur la ora asta ai fi fost orfană. Orfană? Aşa se spune când moare o bunică? Nu sunt chiar sigură. Poate că bunicii sunt atât de neluaţi în seamă, încât momentul pierderii lor e lipsit de semnificaţie. De bunici nu eşti nici orfan, nici văduv. În mod firesc, îi părăseşti pe drum tot aşa cum, din neatenţie, uiţi o umbrelă. Când m-am trezit în spital, nu-mi aminteam absolut nimic. Cu ochii încă închişi, aveam senzaţia că îmi crescuseră două mustăţi lungi şi subţiri, mustăţi de pisică. Dar de cum i-am deschis, mi-am dat seama că era vorba de două tubuleţe de plastic; îmi ieşeau din nas şi coborau de-a lungul buzelor. În jurul meu nu erau decât aparate ciudate. După câteva zile am fost mutată într-o cameră normală, în care se mai aflau alte două persoane. În vreme ce eram acolo, într-o după-amiază au venit la mine domnul Razman cu soţia. „Sunteţi încă în viaţă”, mi-a spus, „datorită câinelui dumneavoastră care lătra ca un nebun”. Când începusem de-acum să mă ridic, a intrat în încăpere un medic tânăr, pe care îl mai văzusem şi altă dată în timpul vizitelor. A luat un scaun şi s-a aşezat lângă patul meu. „Dat fiind că nu aveţi rude care să vă poarte de grijă şi să decidă pentru dumneavoastră”, a zis, „va trebui să vă vorbesc fără intermediari şi sincer”. Vorbea şi, în vreme ce vorbea, mai mult decât să-l ascult, îl priveam. Avea buzele subţiri şi, cum ştii, mie niciodată nu mi-au plăcut persoanele cu buze subţiri. Dacă stăteai să-l asculţi, starea sănătăţii mele era atât de gravă, că nu-mi îngăduia să mă întorc acasă. Mi-a numit două sau trei cămine cu asistenţă medicală, unde m-aş fi putut duce să trăiesc. Din expresia feţei mele trebuie să fi înţeles ceva, pentru că imediat a adăugat: „Nu vă imaginaţi azilul de altă dată, acum totul e altfel, au odăi luminoase şi grădini mari în jur, unde aţi putea să vă plimbaţi”. „Doctore”, i- am spus atunci, „aţi auzit de eschimoşi?” „Sigur că am auzit”, a răspuns el ridicându-se. „Vedeţi, eu vreau să mor ca ei”. Şi dat fiind că nu părea să priceapă, am mai zis: „Aş prefera să cad cu faţa în jos, între dovleceii din grădina mea, decât să trăiesc încă un an ţintuită la pat, într-o cameră cu pereţii albi”. În acel moment, el era deja în uşă. Zâmbea cu răutate. „Atâţia zic aşa”, a spus înainte să dispară, „dar în ultima clipă aleargă cu toţii aici să fie trataţi şi tremură ca frunzele”. Trei zile după aceea, am semnat un document ridicol în care declaram că, dacă din întâmplare aş muri, responsabilitatea ar fi a mea şi numai a mea. Am încredinţat-o unei tinere infirmiere cu un cap micuţ şi cu doi cercei enormi de aur şi pe urmă, cu puţinele mele lucruri adunate într-o punguţă de plastic, m-am îndreptat spre staţia de taxi. De cum m-a văzut apărând la intrare, Buck a început să alerge în cerc ca un nebun. Apoi, pentru ca să-şi manifeste fericirea, a devastat lătrând două sau trei răzoare. De data aceasta, n-am avut inimă să-l cert. Când a venit lângă mine, cu nasul murdar de pământ, i-am spus: „Ai văzut, bătrânelul meu? Suntem din nou împreună”. Şi l-am scărpinat după urechi.