Poetul se ridică brusc de la masă şi se uită pe fereastră, contemplându-şi oraşul iubit. Deşi clădirile şi străzile îl chemau, o făceau cu glasuri stinse. Părea că se stinsese o lumină strălucitoare, întunecând nu numai oraşul, ci întreaga lume.
„Quomodo sedet sola civitas plena populo! Facta est quasi vidua domina gentium…” 
Studie pasajul pe care îl citase adineauri. Cuvintele prorocului Ieremia nu erau nici pe departe îndeajuns de elocvente.
— Beatrice, şopti, simţind cum i se zbate inima în piept.
Chiar şi-acum, la doi ani după moartea ei, îi era greu să scrie despre pierderea suferită.
Ea avea să rămână pururea tânără, pururea nobilă, pururea fericirea lui, şi toate poemele din lume nu puteau exprimau devotamentul lui faţă de Beatrice. Dar, spre a cinsti amintirea ei şi dragostea lor, avea să încerce.