Voi începe cu copacul. Pentru că totul începe şi se termină cu
copacul. Copacul este cel mai înalt. A fost plantat cu mult înaintea
celorlal i. Nu ştiu exact cât de bătrânț este. Poate are trei–patru sute
de ani. Este străvechi şi puternic. A îndurat furtuni cumplite, s-a inut
bine în fa a vântului dezlăn uit. Nu-i este frică.ț ț ț
Copacul nu este precum ceilal i. Are un ritm al lui. Primăvara începe
mai târziuț pentru el, în timp ce to i ceilal i înfloresc deja. Cum vine
sfârşitul lui aprilie, dauț ț uşurel noile frunze ovale, numai pe crengile
de deasupra şi de la mijloc. În rest, pare uscat. Noduros, cenuşiu şi
uscat. Îi place să se prefacă mort. Aşa de deştept este. Apoi, deodată,
ca după o explozie, înfloresc to i mugurii. Iar copacul triumfă cuț
coroana lui verde-pal.
Nu mă observă nimeni când sunt aici, sus. Nu mă deranjează
liniştea. Nu e linişte, de fapt, pentru că o umplu aşa de multe sunete
slabe. Foşnetul frunzelor. Geamătul vântului. Bâzâitul unei albine.
Cântecul cicadelor. Fluturarea aripilor unei păsări. Când vine vremea
mistralului şi se năpusteşte prin vale, miile de crengi care foşnesc se
confundă cu marea. Aici veneam să mă joc. Acesta era regatul meu.
Spun povestea aceasta acum, o dată, ca să nu trebuiască s-o spun
iar. Nu mă pricep la cuvinte, fie ele rostite sau aşternute pe hârtie.
Când voi termina, voi ascunde aceste cuvinte. Undeva unde nu le va
mai găsi nimeni. Nu ştie nimeni. Nu va şti nimeni. Nam spus-o
niciodată. O voi scrie şi nu o voi arăta niciodată. Povestea va rămâne
pe paginile acestea, ca o prizonieră.