Darby Thorne parcursese zece kilometri prin Backbone Pass când i se strică ştergătorul de parbriz, iar vocea aceea bas-baritonală tocmai ataca al doilea refren. Era oficial: urma să aibă parte de Crăciunul lui alb. Acum putea să tacă. Răsuci butonul radioului (nimic altceva decât pârâituri statice) şi urmări lama ştergătorului din stânga fluturând ca o încheietură fracturată. Se gândi să tragă pe dreapta şi să-l lipească cu bandă adezivă, însă pe autostradă nu exista nicio bandă de urgenţă – doar rambleuri ca nişte ziduri de gheaţă murdară ce o înghesuiau de-o parte şi de alta. Oricum se temea să oprească. Fulgii de zăpadă fuseseră mari şi apoşi când trecuse în viteză prin Gypsum în urmă cu nouăzeci de minute, dar se făcuseră mai mici şi mai grăunţoşi când altitudinea crescuse. Acum sclipeau hipnotic în lumina farurilor, un parbriz de stele care se prelungea în viteza luminii. „Lanţurile obligatorii”, avertiza ultimul semn pe care-l văzuse. Darby nu avea lanţuri de zăpadă. Cel puţin, nu încă. Era studentă în anul doi la Universitatea Colorado din Boulder, şi nu-şi planificase să se aventureze în afara campusului mai departe de Ralphie’s Thriftway. Îşi amintea cum se întorsese de acolo luna trecută, ameţită de alcool, cu o grămadă de semi-prieteni din cămin, când unul dintre ei o întrebase (fără să-l intereseze prea mult) unde îşi propusese să meargă în vacanţa de Crăciun, iar Darby îi răspunsese fără ocolişuri: ar fi fost nevoie de o minune de la însuşi Dumnezeu ca să se-ntoarcă acasă în Utah. Şi se părea că El ascultase, pentru că o binecuvântase pe mama ei cu cancer pancreatic în ultimă fază. Ea aflase asta ieri. Dintr-un SMS. SCÂRŢ-SCÂRŢ. Ştergătorul îndoit lovi din nou geamul, totuşi fulgii erau destul de uscaţi şi maşina mergea suficient de repede, astfel că parbrizul rămase curat. Adevărata problemă era depunerea zăpezii pe şosea. Marcajele galbene erau deja ascunse de câţiva centimetri de  9  zăpadă albă proaspătă şi Darby simţea cum şasiul Hondei Civic freca la răstimpuri suprafaţa. Se auzea ca o tuse productivă, de fiecare dată mai rău. La ultima simţi cum volanul îi vibrează între degetele încordate. Încă doi centimetri de zăpadă şi ar fi rămas blocată acolo, la trei mii de metri deasupra nivelului mării, cu un sfert de rezervor de benzină, fără acoperire telefonică, doar cu gândurile ei neliniştite drept companie. Şi cu vocea metalică a lui Bing Crosby, probabil, care intonă ultima strofă în timp ce Darby sorbi o gură de Red Bull cald. SCÂRŢ-SCÂRŢ. Întregul drum fusese aşa: o goană înceţoşată, sumbră, kilometru după kilometru printre coline şi câmpii cu arbuşti. Nu avusese timp să oprească. Toată ziua nu mâncase decât ibuprofen. Lăsase veioza aprinsă în camera de cămin, dar nu-şi dăduse seama de asta decât după ce ieşise din parcarea din Dryden şi era prea târziu ca să se mai întoarcă. În gât îi venea acid din stomac. Ascultase piese piratate cu Schoolyard Heroes şi My Chemical Romance pe iPod-ul ei (acum mort). Printre panouri publicitare verzi cu reclame şterse la fastfooduri, Boulder dispăruse în oglinda retrovizoare undeva dupăamiază, apoi şi orizontul ceţos al Denverului cu flota lui de avioane blocate la sol, şi în final şi micul Gypsum în spatele unei cortine de fulgi de zăpadă.