Într-o după amiază de iarnă timpurie, limpede dar nefriguroasă, la vremea când lumea
vegetală arată ca un vălmăşag de schelete printre coastele cărora se strecoară raze
jucăuşe de soare, o trăsură luxoasă se opri la poalele unui deal din Wessex. În locul unde
şoseaua Melchester, pe care venise trăsura, se întâlneşte cu drumul ce duce spre un parc
aflat la mică distanţă.
Valetul coborî şi se îndreptă spre doamna aflată în trăsură, o tânără de vreo douăzeci
şi opt sau douăzeci şi nouă de ani. Doamna contempla, prin spărtura unui gard viu, fâşia
de câmp ondulat ce se aşternea în faţă. Făcu o observaţie care-l determină şi pe valet să
se uite în aceeaşi direcţie.
Priveliştea cea mai bătătoare la ochi ce li se înfăţişa din acel punct, în mijlocul
întinderii, era o colină circulară, izolată, nu foarte înaltă, ce forma însă un puternic
contrast cromatic cu vastul teren arabil din jur, întrucât era acoperită cu o pădure de
brazi. Copacii erau toţi de aceeaşi vârstă şi de aceeaşi înălţime, aşa încât vârfurile lor
schiţau întocmai conturul deluşorului pe care creşteau. Dar micul relief înveşmântat în
brazi se mai deosebea de restul peisajului şi prin faptul că purta în creştet un turn, de
forma unei coloane clasice, care, deşi era pe jumătate îngropat în plantaţie, se înălţa
destul de mult deasupra crestelor copacilor. Asupra acestui turn se opriseră privirile
doamnei şi ale valetului.
— Şi deci nu e niciun drum care să ducă până acolo? întrebă tânăra.
— Locul în care ne aflăm acum e punctul cel mai apropiat până unde poate ajunge
trăsura, doamnă.
— Atunci, să ne întoarcem acasă, spuse ea după o clipă de gândire.
Şi trăsura îşi văzu mai departe de drum.
Câteva zile mai târziu, aceeaşi doamnă, în aceeaşi trăsură, trecu din nou prin acelaşi
loc. Şi din nou privirile i se întoarseră spre turnul ce se înălţa în depărtare.
— Nobbs, se adresă doamna către vizitiu, n-ai putea să străbaţi câmpul ăsta, ca să ne
apropiem cât mai mult de marginea plantaţiei unde se află coloana?
Vizitiul măsură din priviri întinderea.
— Uitaţi-vă ce e, doamnă, pe vreme uscată, să zic c-am mai putea înainta şontâcşontâc
până acolo, tăind pe la Five-and-Twenty Acres. Dar acuma, după câtă ploaie a
căzut, pământul e aşa de năclăit şi de chiftit, încât n-ar fi deloc înţelept să încerc.
— Poate că nu, răspunse doamna cu nepăsare. Dar ţine, te rog, minte să o faci când so
mai zvânta.
Şi din nou trăsura îşi văzu de drum, iar doamna nu-şi dezlipi privirile de pe porţiunea de
deal, cu copacii albăstrii care-l înfăşurau şi cu coloana care se sumeţea în vârf, până când
acestea nu-i dispărură din raza vizuală.