Peter reveni la realitate, după ce, cu privirea aţintită spre cer, reluase
în minte scurta conversaţie pe care o purtase cu domnul McArthur. Tot
nu ştia ce să înţeleagă din ea.
— Poftim?
— Am spus că nu e sfârşitul lumii. Aşadar, o persoană nu te place. Şi
ce dacă?
— Chiar crezi că nu mă place?
Stacy pufni. Vorbeau deja despre asta de un sfert de oră, lucru care,
din experienţa lui Peter, era cu aproximativ paisprezece minute mai mult
decât îi plăcea iubitei lui să vorbească despre orice subiect serios.
— Nu ştiu. Poate că e gelos pe tine sau ceva de genul.
— De ce ar fi gelos pe mine?
— Pentru că, e ca și cum...
Îşi dădu părul într-o parte, după care îl trase la loc. Peter nu
înţelesese niciodată de ce făcea asta; poate că o văzuse într-o reclamă la
şampon sau ceva asemănător. Totuşi, avea un păr frumos — aspirant la
categoria „cel mai bun de la şcoală”, când sosea perioada anuarelor —,
lung şi şaten, cu aceeaşi textură netedă și strălucitoare ca a unui
echipament de baschet.
— Ştii, ai chestia aia. Ca și cum, ai toată viata înainte. Iar el e captiv
în şcoala asta de rahat, predând din nou și din nou aceeaşi istorie de
rahat. Dacă as fi nevoită să fac an de an ce face el, probabil c-aş sfârşi prin
a mă spânzura într-o debara sau ceva de genul ăsta.